Club SEAT Romania - clubul pasionatilor de modele ale marcii SEAT

 
Avatar utilizator
Bubulutza
Subiect Autor
Mesaje: 4196
Membru din: 26 Ian 2009, 16:05
Localitate: Bucuresti

Re: Povesti cu talc! :)

26 Oct 2010, 16:05

filmuletzul este impresionant! :) nu stiu cati dintre voi au auzit de acest copil insa merita respectul nostru! :hi daca vreti sa faceti donatii conturile bancare sunt mentionate in link-uri. Enjoy the video! :)
http://www.garbo.ro/articol/Cariera/633 ... ctata.html
http://www.celmaisus.ro/
Vremea cand Romania era respectata…
Publicat pe 26 Octombrie 2010
… pentru ca Romania era o mare forta in sportul mondial. Ne bateau inimile atunci cand orice sportiv roman reusea sa urce pe cea mai inalta treapta, in competitiile lumii. In acest moment, o tanara sportiva are nevoie de ajutorul nostru, pentru a urca mai sus decat orice sportiv roman, vreodata.
Acest clip in care vestitul comentator sportiv Cristian Tudor Popescu sustine demersul lui Coco, este cu adevarat emotionant. Vorbeste in acelasi timp despre vremurile in care Romania era respectata pentru performantele sportivilor ei. Poate ca este timpul sa ne amintim de ei si in acelasi timp de Coco, pentru ca sunt cei care in nenumarate randuri ne-au facut sa fim mandri:
[youtube]http://www.youtube.com/watch?v=pCekleQGdqY&feature=player_embedded[/youtube]
 
Avatar utilizator
Bubulutza
Subiect Autor
Mesaje: 4196
Membru din: 26 Ian 2009, 16:05
Localitate: Bucuresti

Re: Povesti cu talc! :)

26 Oct 2010, 17:16

...stiu ca filmuletzele acestea nu sunt exact o poveste in cuvinte, insa de multe ori...o imagine spune mai mute decat o mie de vorbe...din seria poate totusi ne-am nascut in locul potrivit :)
[youtube]http://www.youtube.com/watch?v=WApx6lXAwMQ&feature=related[/youtube][youtube]http://www.youtube.com/watch?v=qTqchZPPB10&feature=related[/youtube][youtube]http://www.youtube.com/watch?v=NbOubxVHpUM&feature=related[/youtube]
 
Avatar utilizator
Bubulutza
Subiect Autor
Mesaje: 4196
Membru din: 26 Ian 2009, 16:05
Localitate: Bucuresti

Re: Povesti cu talc! :)

27 Oct 2010, 11:23

http://think.hotnews.ro/am-mostenit-sec ... #more-7613
Era o zi calda de aprilie, iar in cimitir copacii fosneau incet. Frunzele lor spargeau tacerea care se lasase in jurul gropii langa care ne adunasem sase oameni ca intr-un ciorchine indoliat. Stateam cu fata inspre gardul gri facut din placi mari de beton, care despartea cimitirul ortodox de cel evreiesc. De langa groapa puteam vedea in departare Steaua lui David din varful sinagogii. Bunica Floarea si-ar fi dorit sa fie inmormantata in cimitirul evreiesc. Ma tot intrebam de ce, dar la capatul mormantului era la fel de liniste ca la doi metri sub pamant. Ne-am rasfirat inainte sa indraznesc sa spun ceva.
de Eugenia Mihalcea
Bunica din partea tatalui avea 92 de ani cand le-a destainuit parintilor mei dorinta ei neobisnuita de a fi inmormantata in cimitirul evreiesc. Desi pe atunci locuia cu tata in apartamentul lui, isi petrecea zilele mai mult singura. Se mutase cu bunicul de la Radauti la Bacau cu cinci ani inainte, dar ramasese vaduva la scurt timp dupa. Tata muncea si, de obicei, conversatiile dintre ei se limitau la un „La revedere!” pe care el il arunca din dreptul usii, inainte sa o inchida. Pleca in fiecare dimineata la serviciu, iar bunica ramanea tacuta pe coltul patului din bucatarie. Se uita pe fereastra la casa darapanata din spatele blocului, la curtea neingrijita si la cele cateva chioscuri alimentare din departare. Asa a gasit-o mama intr-o zi de februarie cand a trecut pe la ea. Parintii mei erau divortati de noua ani, dar mama, care locuia tot in Bacau, o vizita cu regularitate pe bunica.
In dupa-amiaza aceea au baut cafea, ca de obicei, in cestile cu trandafiri roz pentru oaspeti, iar bunica si-a fumat tigara pana cand chistocul s-a facut nevazut intre cele doua degete ingalbenite de tutun. I-a povestit mamei, pentru a nu stiu cata oara, cum l-a nascut cu greu pe tata la Bucuresti, la 38 de ani, i s-a plans de durerea de picioare care o obliga sa stea la pat si i-a mai spus ca in ultima vreme il viseaza des pe bunicul. Chiar inainte ca mama sa se ridice de pe scaun pentru a merge la bucatarie sa spele cestile, asa cum facea de fiecare data inainte de plecare, bunica a intrebat-o direct: „Ai vorbit cu el?”.
Tata ii spusese mamei ca bunica isi doreste sa fie inmormantata in cimitirul evreiesc, dar mama nu il luase in serios. Credea mai degraba ca bunica ii ceruse asta din cauza ca ii e frica de moarte si isi imagina ca inmormantarile la evrei sunt mai simple. Asta mi-a spus mama mie, in aceeasi zi, cand m-a sunat si m-a intrebat daca pot afla mai multe despre inmormantarile evreiesti. Eram jurnalista la Bucuresti, plecata de acasa de 9 ani, iar mama isi imagina ca pot influenta lucrurile. Desi nu cunosteam motivul dorintei bunicii, am decis sa merg la Federatia Comunitatilor Evreiesti din Bucuresti si sa obtin de la rabin permisiunea de a o inmormanta in cimitirul evreiesc.
Bunica Floarea m-a crescut de la 5 luni si jumatate pana la 7 ani. Am mostenit gura ei, privirea ei, felul ei tafnos de a raspunde oamenilor, imbufnarea din fata aparatului de fotografiat, replicile acide, tacerea si insingurarea voita. Ma lasase sa ii port pantofii de duminica pana cand piciorul imi crescuse atat de tare incat degetele se ingramadeau chinuite in botul incaltarilor. Niciodata nu ripostase atunci cand eu, copil de gradinita, cocotat in poala ei, pe scaunul din bucataria apartamentului din Radauti, ii astupam gura cu ambele palme, ca un leucoplast, in timp ce vorbea cu vecina de vizavi.
Cand secretara rabinului, o femeie domoala cu parul alb, m-a refuzat politicos spunandu-mi ca este imposibil ca o persoana care nu a fost inregistrata la Federatie sa fie inmormantata in cimitirul evreiesc, as fi vrut sa ii astup gura cu palmele. Am primit raspunsul insa fara riposta, asa cum l-a primit si bunica, in dupa-amiaza in care i l-a comunicat mama. Parea resemnata, dar mi-o imaginam incruntata, cu buzele ei ridate stranse de suparare. Deseori, in copilarie, o surprinsesem asa, bombanind pe la spate dupa disputele cu bunicul. Stia ca fusese refuzata pe nedrept, iar eu aveam sa aflu asta mult dupa moartea ei.

Bunicuta Floarea, cum am inceput sa o alint cand am crescut cu un cap mai inalta decat ea, avea parul alb, scurt, fara carare, aranjat peste cap si era mai mereu imbracata intr-una din fustele ei peste genunchi, in iernile geroase petrecute la Radauti. Dupa inmormantarea din cimitirul ortodox am visat-o nopti la rand. Imi spunea ca eram „tucurelul” ei, cand imi strangea piciorusele in palmele facute caus. In somn ma privea bland, ca atunci in copilarie cand imi lua fruntea intre maini si o saruta apasat de trei ori. Dar despre ce voia de fapt sa spuna cu cimitirul evreiesc nu mi-a dezvaluit niciodata in vis.
Abia in martie 2009, dupa ce tata s-a stins, bolnav de ciroza, si am inceput sa cotrobai prin apartamentul gol, am gasit certificatul de casatorie al bunicilor. Era inchis in lada patului din dormitor, in camera in care dormea bunica. Pe certificatul reconstituit un angajat al Primariei din judetul Neamt scrisese cu cerneala neagra, cu litere usor ondulate: sotul Ion Mihalcea, sotia Floarea Mihalcea, fata lui Gheorghe Lavric si a Aurorei Regina Regenstreif. Tata stia ca mama lui a fost evreica, dar nu a incercat niciodata sa-mi arate ce se ascunde in lada patului din dormitor, nu a incercam niciodata sa-mi povesteasca intamplari din copilaria lui, din tineretea bunicii. Fusese facut jidan de prea multe ori de catre oameni care nu ii puteau intelege originea.

Aveam 30 de ani cand am decis, in august 2009, sa vizitez satul in care s-a nascut bunica (Satu Mare), la 10 kilometri de Radauti. Nu cunosteam nicio ruda de acolo, nu stiam pe cine sau ce aveam sa gasesc. Nu mai fusesem la Radauti de la 18 ani. Ma simteam ca un copil care a rasturnat din greseala toate piesele unui puzzle si acum, legat la ochi, trebuie sa le gaseasca. Am adunat piesa cu piesa in acea vara: prima fotografie cu strabunica, certificatul ei de deces, poze cu rude indepartate din Israel, adrese, contacte, acte, franturi de povesti. Cu cat aflam mai multe, cu cat imi dadeam seama ca mai auzisem povestea asta, de mult, in copilarie. Refuzul bunicii de a ciocni oua rosii de Pasti nu fusese un simplu afront adus bunicului, iar gogosile si coltunasii gatiti de ea erau bucate traditionale evreiesti. De fiecare data cand ajungeam in vacanta la Radauti simteam mirosul de zahar vanilat de la intrarea in bloc: as fi putut ajunge la gogosi si legata la ochi. Erau asezate pe masa, pe patru, cinci randuri, pe un stergar alb, calde, moi, umplute cu gem, acoperite de zaharul care-mi desena mustati de la prima muscatura. (Se numesc sufganiot, gogosile pe care evreii le pregatesc de Hanukkah, asa cum am aflat mai tarziu, cand am inceput sa citesc o carte despre traditiile evreiesti).
Bunica era evreica si imi destainuise asta inca din copilarie. Imi povestise franturi din viata ei, chiar daca la 10 ani eu credeam ca ascult basme. Cautand raspunsuri, am realizat ca eram singura ei nepoata, singura fata a singurului ei baiat. Conform iudaismului ortodox, identitatea unei persoane de origine evreiasca se transmite pe linia materna.

Primisem o mostenire la 30 de ani si nu stiam ce sa fac cu ea. M-am inscris la cursuri de ebraica – primele doua la care am participat au fost si ultimele. Am cautat carti despre traditiile si sarbatorile evreiesti – primele doua pe care le-am cumparat stau si acum pe raft. Le-am scris rudelor indepartate din Israel.

Am inmormantat-o pe bunica in Joia Mare, chiar inainte de Pasti, intr-o zi calda de aprilie, in care copacii din cimitir fosneau incet. Am inmormantat-o pe bunica in cimitirul ortodox, la doar 4 metri de gardul cimitirului evreiesc, la doar 4 metri de locul in care ar fi dorit sa ajunga. Chiar daca ma lupt cu propriile mele temeri, nelamuriri si dubii, stiu ca intr-o zi o sa urc din nou scarile Federatiei Comunitatilor Evreiesti.
 
Avatar utilizator
Bubulutza
Subiect Autor
Mesaje: 4196
Membru din: 26 Ian 2009, 16:05
Localitate: Bucuresti

Re: Povesti cu talc! :)

28 Oct 2010, 08:41

http://poporatza.wordpress.com/2008/10/ ... -mandruta/
Lanţul e de aur, România nu mai ştim prea sigur ce mai e şi a cui. Realitatea demografică s-a schimbat brusc, ca o furtună sosită din senin. Sîntem sub ocupaţie, dar nu se vede nici o armată. Sîntem colonizaţi de o populaţie certăreaţă şi nesimţită, venită din nici o stepă, adusă de nici un avion. O populaţie care a evoluat în interiorul corpului naţional, ca fetuşii din Alien, şi care iese acum prin burtă, urlînd din toţi bojocii: „Am avere, am valoare!”

E ca şi cum undeva, în secret, cineva ar fi dat drumul la o maşină de mîl uman care acoperă încet-încet naţiunea lui Sadoveanu, a lui Eliade şi a lui Nichita. Incubatoarele de incubuşi din cartierele periferice, fabricile de cetăţeni ale lui Ceauşescu, tradiţia celor 15 copii în sălaşele de nomazi, cine mai ştie? Lumea de pe stradă nu mai e cea pe care o ştiam din copilărie. Tata Ioan şi Tanti Mimi, familie veche, cu casă în Cezar Bolliac, făcută la 1870, au lăsat în urmă un copil, care a mai făcut un copil, blond şi bucălat şi bine crescut, cu care mă jucam acum 40 de ani. Pînă la urmă, a plecat în străinătate, la studii şi nu s-a mai întors niciodată. La fel, jumătate din stradă: urmaşii burgheziei care a avut timp să dospească elite. În locul celor dispăruţi, au apărut rufele colorate întinse la uscat şi boxele scoase pe fereastră. În locul bunicii care ne spunea să nu scuipăm pe jos, s-a aşezat bunica ce-şi trimite nepoţii după băutură. Peste tot miroase a moarte prin sufocare: e ca şi cum o prezenţă grea şi absurdă s-ar fi aşezat peste cerul nostru, peste felul nostru de a fi, peste ce credeam că e bine şi mai ales peste ce credeam că e frumos.

Cefele groase nu mai sînt de mult buletinul de identitate al bulgarului: cetăţeanul român, cu lanţul de-un kil jumate, îi bate acum obrazul profesorului care se căzneşte să-i educe odrasla: „Bine, bre, crezi că eşti tu mai dăştept? Ia să văd ce maşină ai!”. Noul domn Goe nu mai e nici măcar simpatic: e viitor combinator şi dealer de droguri, viitor culturist, viitor ce vreţi voi, în afară de viitorul ţării lui, care se va mulţumi, de la un punct, doar cu trecutul.

Despre România, alternativa Caragiale nu mai are ce spune. Populaţia care ne înlocuieşte nu mai e nici măcar ridicolă. E dincolo de asta, în sensul cel mai rău şi primitiv cu putinţă. Scriitorul nu mai poate face nimic: e nevoie de etolog, de veterinar, de dresor.

Acum cîteva zile, am văzut la Craiova parada acestei Românii Noi, triumful Mafiei înhămate la coşciugul lui Caiac, în semn de veşnic respect pentru o viaţă de crimă şi muşchi în sînge. Oamenii ăia care dădeau ordine poliţiei se pregătesc să dea asaltul final, spre puterea oficială, după ce au pus mîna pe cea simbolică: ascultăm muzica lor, ne refacem reperele după valorile lor, sîntem călcaţi de maşinile lor. Undeva, departe, Uniunea Europeană şi moda corectitudinii politice ne învaţă să mulţumim frumos pentru asta şi să ne ştergem la gură. Am fost o naţiune, devenim o sumă de triburi. Sîntem o ţară ocupată de hoarde sosite din pîntece de mame eroine. O ţară pusă la respect cu pumnul plin de tatuaje, o ţară în care fiul naiv şi sărac al ţăranului (cîţi or mai fi aşa) îşi face educaţia din textele de pe Taraf TV şi meseria de la şuţii cu care se întîlneşte la Gara de Nord, cînd se dă jos din autobuz. Marginea lumii s-a răzbunat dînd buzna în centru, pusă pe jaful identităţii naţionale, întocmai ca barbarii care năvăleau în Roma, surprinşi că localnicii n-au puterea să lupte.

Ţara cea nouă, care vine peste noi, nu mai are nevoie de ce-am strîns în muzee şi-n cărţi. Dar se va bucura, un pic, de efortul nostru. Cartea de română se poate retrage în privata din curte, unde îşi va îndeplini ultima menire, neprevăzută de nici un critic. În locul ei, discurile cu manele rămîn să sfideze eternitatea. Cu ele nu poţi să te ştergi la fund.

Chiar dacă ai vrea.
 
Avatar utilizator
Bubulutza
Subiect Autor
Mesaje: 4196
Membru din: 26 Ian 2009, 16:05
Localitate: Bucuresti

Re: Povesti cu talc! :)

29 Oct 2010, 16:51

http://www.ola.ro/index.php/povesti-pen ... opaci.html
Omul care planta copaci
"Pentru ca o fiinta umana sa-si dezvaluie calitatile cu adevarat exceptionale, trebuie sa ai norocul sa o poti observa in activitate de-a lungul anilor. Daca aceasta activitate e despuiata de orice egoism, daca ideea care o calauzeste e de o generozitate exemplara, daca e absolut sigur ca nu a cautat nici o rasplata si ca, mai mult, a lasat o amprenta vizibila asupra lumii, ne aflam atunci, fara riscul de a gresi, in fata unui caracter de neuitat. Acum vreo patruzeci de ani faceam o drumetie lunga pe niste coame de munte absolut necunoscute de turisti; in acea straveche regiune a Alpilor care ajunge pana la Proventa. Regiunea e delimitata la sud-est si la sud de cursul mijlociu al raului Durance, intre Sisteron si Mirabeau; la nord, de cursul superior al raului Drome, de la izvoare pana la Die; la est, de campiile comitatului Venaissin si de peretii abrupti ai muntelui Ventoux. Ea cuprinde toata partea de nord a departamentului Alpilor din Proventa de Sus, sudul departamentului Drome si o mica enclava din Vaucluse. In momentul in carte am pornit in lunga drumetie in aceste tinuturi pustii, am intalnit doar stepe golase si monotone, situate cam la 1200-1300 metri altitudine....



Nu crestea pe acolo decat lavanda salbatica. Am traversat acest tinut in toata lungimea sa si, dupa trei zile de mers, ma aflam intr-o dezolare totala. Mi-am ridicat cortul in apropierea unui schelet de sat parasit. Nu aveam apa din ajun si trebuia sa gasesc undeva. Casele, inghesuite ca un cuib batran de viespi, desi in ruina, m-au facut sa cred ca odinioara a existat acolo o fantana sau un put. Am gasit, intr-adevar, o fantana, dar era secata. Cele cinci-sase case fara acoperisuri, macinate de vant si de ploi, capela cu clopotnita prabusita, toate erau oranduite asa cum sunt casele si capelele in satele locuite, dar toata viata din ele disparuse.

Era o zi frumoasa de iunie, cu soare, dar pe aceste pamanturi fara nici un loc mai adapostit si situate pe culme, aproape de cer, vantul sufla cu brutalitate insuportabila. Vuietul lui printre peretii goi ai caselor era ca mugetul unei salbaticiuni deranjate in timpul mesei. A trebuit s-o pornesc mai departe. Dupa cinci ore de mers, insa nu gasisem apa si nimic nu-mi dadea vreo speranta ca voi gasi. Peste tot, aceeasi uscaciune, aceleasi ierburi lemnoase. Mi s-a parut ca zaresc in departare o mica silueta neagra, in picioare. Am luat-o drept un trunchi de copac solitar. La noroc, m-am indreptat spre ea. Era un cioban. In preajma lui se odihneau vreo treizeci de oi, culcate pe pamantul fierbinte. Mi-a dat sa beau din plosca lui si, putin mai tarziu, m-a condus la stana situata intr-o vale a podisului. isi scotea apa – excelenta – dintr-o scobitura naturala, foarte adanca, deasupra careia instalase un scripete rudimentar. Acest om vorbea putin. E ceva caracteristic celor solitari, dar pe el il simteai sigur pe sine si plin de incredere in aceasta siguranta. Era un personaj insolit in acest tinut dezolant. Nu locuia intro-o cabana, ci intr-o casa din piatra si se vedea foarte bine cum prin munca sa a reparat ruina pe care o gasise la venire. Acoperisul era solid si etans. Vantul lovind tiglele producea un zgomot asemenea marii pe plaja. Gospodaria era in ordine, vesela spalata, parchetul maturat, pusca curatata si unsa; supa fierbea pe foc. Am observat atunci ca era proaspat barbierit, ca nasturii erau solid cusuti, ca hainele ii erau carpite cu atata migala incat locurile reparate erau aproape invizibile. A impartit supa cu mine si, cum i-am oferit apoi si eu punga de tutun, mi-a spus ca nu fumeaza. Cainele, linistit ca si el, era binevoitor, fara slugarnicie. Se intelegea de la sine ca voi petrece noaptea acolo; satul cel mai apropiat fiind la o zi jumatate de mers. Si, pe deasupra, cunosteam perfect specificul rarelor sate din aceasta regiune.

Sunt vreo patru sau cinci, situate departe unele de altele, pe coastele muntilor in desisurile de stejari albi, chiar la capatul drumurilor carosabile. Sunt locuite de padurari care fac mangal. Niste locuri unde se traieste jalnic. Familiile, inghesuite unele in altele, in acest climat de o duritate excesiva, atat iarna, cat si vara, ajungand, in izolare, la o exasperare egoista. Ambitia irationala depaseste masura, in dorinta permanenta de a evada din acest loc. Barbatii isi duc carbunele la oras cu camioanele si se intorc acasa. Calitatile cele mai solide se clatina sub acest permanent dus scotian. Femeile isi mocnesc ranchiunele. Totul e supus concurentei: atat vanzarea carbunelui, cat si banca din biserica, virtutile care se ciocnesc unele de altele, viciile care se lupta intre ele, bataia generala a viciilor si virtutilor, fara nici un ragaz. In plus, vantul, si el fara ragaz, irita nervii. Sunt epidemii de sinucideri si numeroase cazuri de nebunie, aproape intotdeauna ucigasa. Ciobanul care nu fuma a mers sa caute un saculet si rasturna pe masa o multime de ghinde. incepu sa le examineze una dupa alta cu multa atentie, separandu-le pe cele bune de cele rele. Eu imi fumam pipa. M-am oferit sa-l ajut. Imi spuse ca asta era treaba lui. Intr-adevar: vazand grija cu care facea aceasta munca, n-am insistat. Atata a fost conversatia noastra. Cand a adunat in gramada celor bune un numar destul de mare de ghinde, le-a asezat cate zece intr-un pachetel. Elimina astfel, in continuare, fructele mici sau cele sau pe cele care erau crapate, caci le examina indeaproape. Cand a avut in fata o suta de ghinde perfecte, s-a oprit si ne-am dus la culcare.

Compania acestui om te linistea. I-am cerut a doua zi permisiunea sa raman toata ziua la el. Gasi asta foarte natural, sau, mai exact, imi dadu impresia ca nimic nu l-ar putea deranja. Aceasta odihna nu-mi era absolut necesara, dar eram contrariat si voiam sa stiu mai mult. Isi scoase turma si o duse la pascut. inainte de a pleca, muie intr-o galeata cu apa saculetul in care pusese ghindele alese si numarate cu grija. Am remarcat ca, in chip de baston, a luat o vergea de fier de grosimea degetului mare si lunga cam de un metru cinzeci. M-am prefacut ca ma odihnesc plimbandu-a si am luat-o pe un drum paralel cu al lui. Pasunea animalelor sale se afla intr-o valcea. si-a lasat turma in paza cainelui si a urcat spre locul unde ma aflam. M-am temut ca vine sa-mi reproseze indiscretia, dar n-a fost nimic: era in drumul sau si ma invita sa-l insotesc, daca nu aveam altceva mai bun de facut. Mergea la doua sute de metri mai departe pe coama. Ajuns la locul unde dorea sa mearga, isi implanta vergea de fier in pamant. Facu astfel o groapa, in care puse o ghinda, apoi astupa groapa. Isi planta stejarii. L-am intrebat daca pamantul era al lui. Mi-a raspuns ca nu. stia el al cui era? Nu stia. Presupunea ca era un teren comunal, sau poate ca era al unor oameni carora nu le pasa de el? El nu tinea sa-i cunoasca pe proprietari. Isi planta astfel, cu deosebita grija, cele o suta de ghinde. Dupa masa de pranz, a inceput iar sa scoata samanta. I-am pus, cred, intrebari insistente, apoi el raspunse. De trei ani planta copaci in aceasta pustietate. Plantase o suta de mii. Din o suta de mii , iesisera douazeci de mii. Din aceste douazeci de mii, socotea ca va pierde inca o jumatate din cauza rozatoarelor sau din cauze de nimeni si imposibil de prevazut in intentiile Providentei.

Ramaneau zece mii de stejari care vor creste in acest loc, in care nu fusese nimic inainte. Abia in acel moment am inceput sa fiu atent la varsta acestui om. Avea vizibil peste cinzeci de ani. Cinzeci si cinci, imi spuse. Se numea Elzeard Bouffier. Avusese o ferma la campie. Isi implinise viata acolo. Dar si-a pierdut unicul fiu, apoi sotia. Se retrasese in singuratate, unde ii placea sa traiasca molcom, cu oile si cainele sau. Se gandise ca tinutul moare din lipsa de copaci. Mai spuse ca, neavand treburi foarte importante, s-a hotarat sa remedieze aceasta stare de lucruri. Ducand eu insumi pe atunci o viata solitara, in ciuda varstei mele tinere, stiam sa ma apropii cu delicatete de suflete solitare. Am comis, totusi, o greseala. Tocmai varsta mea tanara ma facea sa imaginez viitorul in functie de mine insumi si de o anumita cautare a fericirii. I-am spus ca peste treizeci de ani acesti zece mii de stejari vor fi magnifici. Imi spuse foarte simplu ca, daca Dumnezeu il va lasa in viata, peste treizeci de ani va fi plantat inca multi altii, asa incat acesti zece mii vor fi ca o picatura de apa intr-o mare. Studia deja, de altfel, reproducerea fagilor si avea langa casa lui o pepiniera rasarita din jir. Port-altoiurile, pe care le protejase de oi printr-un grilaj, erau de toata frumusetea. Se gandea si la mesteceni, pentru locurile retrase din vai, unde, spuse el, o anumita umiditate dormiteaza in adanc, la cativa metri de la suprafata solului. Ne-am despartit a doua zi. in anul care a urmat, a inceput razboiul din 1914, in care am fost inrolat timp de cinci ani. Un soldat de infanterie nu se putea gandi deloc la copaci. Ca sa spun drept, intamplarea aceasta nu-mi ramase in minte; o consideram ca pe un fel de dada, o colectie de timbre, si o uitasem. Iesit din razboi, ma aflam in posesia unei minuscule prime de demobilizare, dar cu dorinta de a respira putin aer curat. Fara nici un gand – in afara de aceasta dorinta – am apucat-o din nou pe drumul acelor tinuturi pustii; regiunea nu se schimbase. Totusi, dincolo de satul mort am zarit, in departare, un fel de ceata gri care acoperea inaltimile, asemeni unui val. Din ajun, incepusem sa ma gandesc la acest cioban, plantator de copaci. „Zece mii de stejari“, mi-am spus, “ocupa, intr-adevar, un spatiu vast“.

Vazusem murind prea multi oameni, timp de cinci ani, ca sa nu-mi imaginez cu usurinta moartea lui Elzeard Bouffier, mai ales ca la douazeci de ani, consideri oameni de cinzeci ca niste batrani carora nu le mai ramane altceva de facut decat sa moara. Nu murise. Era chiar foarte in putere. isi schimbase meseria. Nu mai avea decat patru oi, care-i amenintau plantatiile de copaci. Caci, spuse el (si eu o constatam), nu se sinchisise deloc de razboi. Continuase imperturbabil sa planteze. Stejarii din 1910 aveau acum zece ani si erau mai mari decat mine si decat el. Ramasesem de-a dreptul fara grai si, cum el nu vorbea, am petrecut toata ziua tacuti, plimbandu-ne prin padurea lui. Aceasta avea in trei tronsoane, unsprezece kilometri, pe cea mai mare largime. Cand mi-am amintit ca totul iesise din mainile si sufletul acestui om – fara mijloace tehnice -, am inteles ca oamenii ar putea fi la fel de eficace precum Dumnezeu in alte domenii decat distrugerea. isi urmarise ideea, si fagii care imi ajungeau pana la umeri stateau marturie. Stejarii erau mai vigurosi si depasisera varsta cand erau la discretia rozatoarelor; cat despre planurile Providentei, ca sa distruga opera creata ar fi trebuit sa recurga de aici inainte la cicloni. imi arata niste admirabile palcuri de mesteceni, care datau de cinci ani, adica din 1915, din vremea cand eu luptam la Verdun. Populase toate vagaunilor, unde presupunea, pe buna dreptate, ca exista umiditate la suprafata solului. Erau fragezi ca niste adolescenti si foarte hotarati. Creatia dadea, de altfel, impresia ca se opereaza in lant. Nu-si facea griji cu asta, isi continua cu indarjire sarcina foarte simpla. Dar, coborand prin sat, am vazut curgand apa in paraiele care, de cand se stie, devenisera seci. Aceste paraie uscate avusesera odinioara apa, in timpurile stravechi. Unele din aceste sate triste, despre care am vorbit la inceputul relatarii mele, fusesera construite pe locurile unor vechi sate galo-romane, din care ramasesera inca urme; arheologii scormonisera si gasisera carlige de undita in locuri unde, in secolul 20, trebuia sa recurgi la cisterne pentru a avea putina apa. Vantul imprastia si el unele seminte. Odata cu apa, reapareau salciile, rachita, pajistile, gradinile, florile si un anumit mod de viata.

Transformarea se opera atat de incet, incat devenea ceva firesc, fara a provoca uimire. Vanatorii care urcau spre locurile solitare, in urmarirea iepurilor salbatici sau a mistretilor, constatasera multimea de copaci tineri, dar o pusesera pe seama farselor naturale ale pamantului. De aceea, nu se atingea de lucrarea acestui om. Daca l-ar fi banuit, i-ar fi creat probleme. Era de nesabuit. Cine si-ar fi putut imagina, prin sate si in administratie, o asemenea incapatanare in generozitatea cea mai minunata? Incepand din 1920, nu trecea niciodata mai mult de un an fara sa-l vizitez pe Elzeard Bouffier. Nu l-am vazut niciodata cedand sau indoindu-se. Si totusi, Dumnezeu stie daca Dumnezeu insusi ne impinge la aceasta. N-am facut socoteala tristetilor sale. Putem sa ne imaginam, totusi, ca pentru o asemenea reusita a trebuit sa invinga adversitatile; ca, pentru a asigura victoria unei astfel de pasiuni, a trebuit sa lupte cu disperarea. Plantase timp de un an mai mult de zece mii de artari. Au murit toti. Anul urmator a abandonat artarii, ca sa reia plantarea fagilor, care au crescut mai bine decat stejarii. Ca sa avem o idee cat mai exacta despre acest caracter exceptional, nu trebuie sa uitam ca el se manifesta intr-o singuratate absoluta, atat de absoluta incat, spre sfarsitul vietii, pierduse obisnuinta de a vorbi. Sau, poate, nu-i mai vedea rostul? 1933, a primit vizita unui silvicultor inmarmurit. Acest functionar i-a ordonat sa nu faca foc afara, de teama sa nu puna in pericol cresterea acestei paduri naturale. Era pentru prima data, ii spuse acest om naiv, ca o padure crestea singura. In acea vreme, el mergea sa planteze fagi la doisprezece kilometri de casa. Pentru a evita traseul du-intors – avea atunci saptezeci si cinci de ani -, se gandea sa construiasca o cabana de piatra chiar pe locul plantatiilor sale. Ceea ce a si facut in anul urmator. in 1935, o adevarata delegatie administrativa a venit sa examineze padurea naturala: un inalt functionar silvic, un deputat si tehnicieni. Se pronuntasera multe cuvinte inutile.
S-a hotarat sa se faca ceva si, din fericire, nu s-a facut nimic, in afara de singurul lucru util: acela de a pune padurea sub protectia satului si de a interzice taierea lemnului pentru carbune. Caci era imposibil sa nu fii subjugat de frumusetea acestor copaci tineri, in plina putere. Ea isi exercita vraja chiar si asupra deputatului. Aveam un prieten printre sefii forestieri, care facea parte din delegatie. I-am explicat misterul. Intr-una din zilele saptamanii urmatoare am pornit in cautarea lui Elzeard Bouffier. L-am gasit lucrand la douazeci de kilometri de locul in care avusese loc inspectia. Acest sef forestier nu degeaba era prietenul meu. Cunostea valoarea lucrurilor. A stiut sa pastreze secretul. I-am oferit ciobanului cateva oua aduse in dar. Am impartit masa frugala in trei si am petrecut cateva ore contempland in tacere peisajul. Partea dinspre care veneam era acoperita cu copaci inalti de sase-opt metri. Imi aminteam aspectul tinutului in 1913: pustiu … Munca linistita si ritmica, frugalitatea meselor si, mai ales, seninatatea sufletului, ii dadusera acestui batran o sanatate aproape solemna. Era un atlet al lui Dumnezeu. Ma intrebam cate hectare va mai acoperi inca de copaci? Inainte de a pleca, prietenul meu dadu doar o singura sugestie, legata de anumite esente care s-ar potrivi mai bine terenului de aici. N-a insistat. “Pentru simplu motiv”, imi spuse apoi, “ca acest om stie mai mult decat mine“. Dupa o ora a mers – ideea prinzand contur -, adauga: “stie mai mult decat oricine despre asta. A gasit un mjloc stralucit de a fi fericit“. Datorita acestui sef forestier, atat padurea, cat si fericirea acestui om au fost ocrotite. Trei oadurari au fost numiti de el pentru aceasta ocrotire si i-a speriat in asa hal, incat ramasera insensibili la toate canile cu vin pe care taietorii le-ar fi putut oferi. Padurea nu a fost in pericol grav decat in razboiul din 1939. Automobilele functionand atunci cu gazogen, lemnul nu ajungea niciodata. Au inceput sa faca taieri in randul stejarilor ce datau din 1910, dar aceste terenuri erau atat de departe de retelele rutiere, incat intreprinderea se dovedi foarte nerentabila din punct de vedere financiar. Abandonata. Ciobanul nu vazuse nimic. Era la treizeci de kilometri de acolo, continuandu-si linistit munca, ignorand razboiul din ’39, cum ignorase si razboiul din ‘914.

L-am vazut pe Elzeard Bouffier pentru ultima oara in iunie 1945. Avea atunci optzeci si sapte de ani. Luasem din nou drumul pustietatilor, dar acum, in ciuda deteriorarii in care razboiul adusese tinutul, exista un autobuz care facea legatura intre ValeaDurance si munte. Am pus pe seama acestui mijloc de transport relativ rapid faptul ca nu mai recunosteam locurile primelor mele drumetii. Mi se parea ca drumul ma conducea prin locuri noi. Am avut nevoie de un nume de sat, pentru a trage concluzia ca ma aflam, intr-adevar, in aceasta regiune odinioara parasita si in ruine. in 1913, acest catun de zece-douasprezece case avea trei locuitori. Erau salbatici, se detestau, traiau din vanatoarea cu capcana : erau cam in starea fizica si morala a oamenilor preistorici. Urzicile devorau, in jurul lor, casele parasite. Conditia lor era fara speranta. Nu aveau altceva de facut decat sa astepte moartea : situatie care nu predispunea deloc la virtute. Totul era acum schimbat. Chiar si aerul. in locul vijeliilor uscate si brutale care ma intampinau odinioara, sufla o briza usoara, incarcata de miresme. Un fosnet asemeni apei venea din munti : era acela al vantului din padure. in fine, un lucru si mai uimitor, am auzit adevaratul sunet al apei curgand in bazin. Am vazut ca facusera o fantana, ca avea apa din belsug si, ceea ce m-a impresionat mai mult, plantasera langa ea un tei, care putea sa aiba vreo patru ani, deja gros, simbol incontestabil al unei renasteri. Pe de alta parte, Vergnons pastra urmele unei munci pentru intreprinderea careia este necesara speranta. Speranta revenise, asadar. Se maturasera ruinele, se demolasera bucatile de ziduri deteriorate si se cladisera din nou cinci case. Catunul numara de-acum douazeci si opt de locuitori, dintre care patru familii tinere. Casele noi, proaspat tencuite, erau inconjurate de gradini de legume, in care cresteau amestecate, dar aliniate, legume si flori, varza si trandafirii, prazul si gura-leului, telina si anemonele. Era de-acum, un loc in care doreai sa locuiesti. incepand de acolo, am parcurs drumul pe jos. Razboiul, din care abia ieseam, nu permisese o viata foarte infloritoare, dar Lazar iesise din mormant. Pe coastele povarnite ale muntelui vedeam lanuri mici de orz si secara verde ; in fundul vailor inverzeau cateva pasuni. N-au trebuit decat cei opt ani care ne despart de acea perioada, pentru ca tot tinutul sa straluceasca de sanatate si imbelsugare. Pe locul ruinelor pe care le vazusem in 1913 se ridica acum gospodarii curate, tencuite, care sunt imaginea unei vieti fericite si confortabile. Vechile izvoare, alimentate de ploile si zapezile pe care le retin padurile, au inceput iar sa curga. Apele lor au fost canalizate. Langa fiecare ferma, in boschetele de artari, bazinele fantanilor se revarsa peste covoarele de menta proaspata. Satele au fost reconstruite incet-incet. O populatie venita de la campie, unde pamantul se vinde scump, s-a fixat aici, aducand tinerete si miscare, spirit de aventura. intalnesti pe drum femei si barbati bine hraniti, baieti si fete care stiu sa rada si care au prins gust pentru serbarile de la tara. Daca socotim fosta populatie, de nerecunoscut de cand traieste in liniste, si pe noii veniti, atunci inseamna ca mai mult de zece mii de persoane ii datoreaza fericirea luiElzeard Bouffier. Cand ma gandesc ca un singur om, redus doar la simplele-i resurse fizice si morale, a fost in stare sa faca sa se iveasca din pustiu acest tinut al Canaanului, mi se pareca, la urma urmei, conditia umana este admirabila. Dar cand socotesc cata constanta in maretie sufleteasca si indarjire in generozitate au fost necesare pentru a obtine acest rezultat, sunt cuprins de un respect imens pentru acest batran taran fara cultura, care a stiut sa duca la capat aceasta opera demna de Dumnezeu. Elzeard Bouffier a murit in pace in 1947, la azilul din Banon."

(Autor JEAN GIONO/ Traducere: DOINA SOFIA LUNGU)

Reproducerea acestui text este gratuita. JEAN GIONO dorea ca el sa fie raspandit cat mai mult posibil: el a facut acest dar omenirii – e ceea ce a scris mai uman, dupa cum considera el.

Materialul a fost prezentat de un autor francez la Conferinta ANATECOR din 22-24 septembrie 2006 la Arad si este publicat in Compendiumul lucrarilor acestei Conferinte la paginile 777-785.

Invatatura acestui material a impresionat sala. - recomandat de terapeut Gheorghe URZICA
 
Avatar utilizator
Bubulutza
Subiect Autor
Mesaje: 4196
Membru din: 26 Ian 2009, 16:05
Localitate: Bucuresti

Re: Povesti cu talc! :)

03 Noi 2010, 17:01

http://smartwoman.hotnews.ro/jucam-fate ... eanga.html
Viata la bloc este, pentru multi tineri, un subiect perfect de amintiri din copilarie. Pentru mine si pentru foarte foarte multi altii, cartea lui Creanga nu prea mai are niciun fel de relevanta. Prima oara cand am citit-o, eram mic, aveam un caiet langa si il umplusem cu cuvinte de cautat in dictionar. Aproape ca nu intelegeam nimic. Nu doar ca erau alte cuvinte, alte obiecte cu care se juca micul Creanga, dar nici macar nu rezona in vreun fel cu copilaria mea.
- Citeste aici materialul care a generat acest comentariu-reactie

Amintirile mele din copilarie sunt in alt registru. Erau prietenii din fata blocului cu care ieseam in parc, sau cu bicicletele, era parcusorul dintre blocuri in care ne feream de drogalai si dadeam cu piciorul in roti la masinile parcate sa porneasca alarma. Jucam “fatea-scunselea” serios, prin scari de blocuri si lifturi si prin spatele buticurilor (cred ca “fatea-scunselea” al nostru e mai tare decat ce juca Creanga).

Am 23 de ani acuma asa ca amintirile mele din copilarie sunt asa… sa spunem, postdecembriste.

Furam bani din portofelele parintilor sa cumparam inghetata sau Cola sau oua Kinder sau Chipicao sau stickere din alea de trebuia sa le colectionezi si sa le pui intr-un album. Vara, stateam toata ziua sa batem mingea in curtea de langa bloc, unde cineva – nimeni nu stie cine si cand – desenase pe un perete o poarta mare si jucam la miuta. Cand nu aveam minge, jucam cu o sticla de suc de jumate in care mai lasam niste zeama asa, sa aiba greutate. Cand eram mici, jucam si cu capacele de sticle.

Toata copilaria mea a fost marcata de betoane. E adevarat, aveam parcuri langa casa si mergeam deseori, dar intotdeauna m-am simtit mai bine pe asfalt. In scoala erau betoane, cand ieseam sa ne jucam in pauze ne jucam in curtea scolii – asfalt, mergeam acasa si ne jucam fotbal prin parcari in spatele blocului – asfalt. Mersul cu bicicleta prin parc insemna, in unele cazuri, si aventura prin zona de paduris (unde erau hartoape si ziceam ca facem off-road). In special dupa ploaie, ne intorceam cu bicicletele innamolite si eu trebuia sa o curat pe a mea fie pe balcon, fie pe casa scarii.

Mai faceam si pe nebunii si dadeam cu pietricele in geam pe la vecinii de jos, sa-i iritam, sau lasam de-ai dracu’ usa deschisa la lift – eventual la 10, ca asa erau mai multi care trebuiau sa urce pe scari.

Intr-o zi, un prieten de-al nostru a primit niste walkie-talkie-uri. Aveam vreo 7-8 ani. am zis ca sa ne jucam “fatea-scunselea”. Nu prea ne-au iesit noua regulile, imi amintesc ca trebuia sa dam gen indicii pe unde suntem. Fugisem in toate blocurile cu alea, vorbeam din lift si de pe etaje necunoscute si ceilalti trebuiau sa ne gaseasca. Era tare aventura.

Pe urma am crescut si – pana sa intru in liceu – ieseam cu rolele cu baietii si faceam prostii mai mari, na, ca baietii asa. Mai o bere, mai o Saniuta, mai o tigare pe ascuns sa nu vada parintii. Ne rupeam in figuri in clase, faceam misto unii de altii si parca-parca incepi sa intelegi cam de ce e Creanga asta universal. Ne incumetam sa mergem departe pana la marginea Bucurestiului, sa ne dam cu bicicleta sau cu rolele prin santuri si prin santiere parasite – nu era inca skate park – sa mergem de la casa unuia la a altuia si sa cerem apa si suc si sa primim mancare de la mama sau bunica respectivului.

Intelegeam cum e treaba cu fetele si erau unii care se prindeau mai repede si la pupau si noi – prostimea – faceam mijto si ei nu ne bagau in seama, erau deja la alt nivel.

Astea-s amintirile mele din copilarie. Sunt legate pe veci de lifturi, beton, BCA, carbid (daaa ce tare ne distram cu bucatile de carbid), asfalt, masini, claxoane, treceri de pietoni, biciclete si role, vecini turbulenti si prieteni aflati la 10.000 de oameni mai departe.

Da, merita sa scrie cineva niste amintiri din copilarie reloaded asa, despre viata de la bloc, viata aia de tranzitie cu parinti incurcati, primul televizor color, primul calculator si prima dragoste.

Autor: Stefan
 
Avatar utilizator
pakyman
Mesaje: 1359
Membru din: 31 Mai 2009, 03:38
Localitate: Bucuresti
Contact:

Re: Povesti cu talc! :)

07 Noi 2010, 11:19

http://horatiubuzatu.wordpress.com/

Băsescu vs. Ceaușescu
5 noiembrie 2010 de Horatiu Buzatu

După părerea lui Băsescu, exprimată într-o emisiune TV, Nicolae Ceaușescu ar fi fost un mare președinte. Sigur, apare și o nuanță: cică afirmația e valabilă doar dacă Ceaușescu s-ar fi limitat la primii 10 ani din cei aproape 45 în care a condus România. Nu mai are importanță că Ceaușescu nu s-a limitat nicidecum la primii 10 ani ci a continuat până când nici istoria nu l-a mai suportat și l-a dat afară într-o manieră cam violentă.
Am ascultat siderat această judecată pe care cel de al patrulea președinte al României o face despre primul și am încercat să găsesc niște explicații.
Îmi și închipui o imagine din Palatul Cotroceni, cu un Băsescu trudit de muncă, ridicându-se de la biroul prezidențial încărcat de rapoarte despre activitățile opoziției și lăsând pe brațul fotoliului căștile în care asculta ultimele înregistrări.
După câțiva pași prin încăpere, timp în care a golit un pahar și l-a umplut la loc, se așează într-un fotoliu confortabil pentru a contempla portretul celebrului său înaintaș său în ale președinției, agățat într-un loc mai ferit, să nu îl vadă vreun anticomunist din Partidul Democrat Liberal.
Ce gânduri l-or străbate atunci pe președinte ?
Eu cred că în astfel de momente, cu voce murmurată și cu un ochi lăcrimând, Băsescu își cere iertare pentru toate boacănele: pentru trădarea din 1989, pentru vânzarea flotei de unul singur, doar pentru el, pentru divorțul regretabil de Ion Iliescu, pentru inutila condamnare a comunismului din 2006, pentru îndepărtarea sa de ceilalți tovarăși, că numai Stolojan i-a mai rămas alături … În plus, stând cu bărbia în piept, Băse se gândește cu drag la Ceașcă și îi este recunoscător, pentru gândul cel bun din 1965, când s-a inventat funcția prezidențială, că altfel ce era el acum ?
Apoi își revine. Lupta politică nu se poate duce cu astfel de sentimentalisme, chiar dacă nostalgici după Ceaușescu nu sunt doar la Cotroceni ci și în popor. Acestora trebuie să li se adreseze un președinte și cum altfel dacă nu vorbind cu ei pe limba lor ? Mai ales că acum Băsescu realizează că a ratat ! A ratat relația cu intelectualii, deși începuse frumos, cu simpozioane și conferințe. A ratat relația cu privatizații, pe care i-a încărcat cu taxe și impozite. A ratat și relația cu bugetarii, cei mai fideli susținători ai puterii. În general, a ratat relația cu țara, care nu-l mai vrea, înțelegând în sfârșit că omul este conflictual, mincinos, demagog, lăudăros, dar mai ales incapabil să ofere soluțiile de care este nevoie.
Prin urmare, omul a făcut o evaluare a relației sale cu societatea și a realizat unii după alții l-au părăsit cam toți. Și totuși, văzând câteva fotografii luate la Parlament în ziua votării moțiunii, cu pensionari bucuroși că li s-a redus pensia, am realizat că lângă Băsescu au mai rămas câțiva: nostalgicii după Ceaușescu. Aceștia sunt destul de cuminți, se mulțumesc cu puțin și până acum nu i-a prea băgat nimeni în seamă. Așa că Băsescu a găsit o nouă direcție pentru mesajele sale. De fapt, acestora li se adresează acum Băsescu spunând că primii 10 ani ai lui Ceaușescu au fost buni.
Pe de altă parte, Băsescu a făcut aprecierea având și un interes pe termen lung. Obișnuit să privească în viitor și să anticipeze, el crede că în viitoarea galerie a președinților României, prezența sa va fi umbrită de Ceaușescu iar atunci când posteritatea va vorbi despre ei, despre foștii președinți, bilanțul lui va fi inferior. Cu toate păcatele lui, Ceaușescu riscă să fie apreciat la scara istoriei ca fiind mai onorabil decât Băsescu, iertat să-mi fie termenul !
Altfel spus, pentru că Ceaușescu a rămas președintele României mai mult de zece ani, a făcut marile greșeli care i-au atras sfârșitul tragic dar și șansa de a fi rămas un mare președinte. De fapt, prin această afirmație, actualul președinte Băsescu îl îmbrâncește de pe podium pe fostul președinte Ceaușescu, într-o atitudine care îi este de mult timp specifică.
Mă întreb doar cât timp va mai dura aceast spectacol jalnic în care actorii sunt de două parale, iar spectatorii de mult nu mai aplaudă.
Viaţa e scurtă,încalcă regulile,iartă repede,sărută încet,iubeşte cu adevărat,râzi din toată inima şi niciodată nu regreta ceva ce te-a făcut să zâmbeşti!
Imagine

 
Avatar utilizator
Bynx
Meme
Mesaje: 1420
Membru din: 13 Mai 2009, 13:13
Localitate: Paris

Re: Povesti cu talc! :)

08 Noi 2010, 09:59

....si daca tot suntem la subiectul Base, voila:

http://catavencu.ro/biografia_lui_traia ... 16394.html

Traian Horică Băsescu este un politician, explorator şi somelier român, actualul preşedinte jucător al României, născut şi nu făcut, potrivit calendarului gregorian, pe 4 noiembrie 1951 sau, conform calendarului balaurian-gorilien, mierţi, 62 Luna lui Blork, anul 6700 după Rahaaaaaaan, în comuna Basarabi (apoi Murfatlar, apoi Basarbi, apoi Murfatlar, apoi Basarabi, astăzi Murfatlar), judeţul Constanţa.

Este căsătorit cu Maria Băsescu şi are două fiice. Fiica cea mare, Ioana, este de profesie divorţată de Bodo de la Proconsul, iar cea mică, Elena, este o europarlamentară de succesuri.

Potrivit însemnărilor unei mari părţi a cronicarilor vremii, naşterea preşedintelui nu a fost un eveniment obişnuit, oamenii observînd cu cîteva zile înainte fenomene neobişnuite pe cer precum şi păsarele mii şi stele făclii.

Potrivit altor surse, în respectiva perioadă nu s-a întîmplat de fapt mare lucru, relatările fantastice ale cronicarilor putînd fi puse pe seama faptului că naşterea preşedintelui a coincis în acel an cu încheierea perioadei de fermentaţie a strugurilor.

Marian Babanu Secea, unul dintre martorii oculari, relatează evenimentul: "Moaşa transpira abundent şi urla spre masa ginecologică pe care stătea tînăra Elena Băsescu: "Ieşi afară, minunăţie rară!". De ore întregi copilul încăpăţînat refuza să apară pe lume. Moaşa înmuie un pansament steril în cănuţa cu whiskey a directorului maternităţii şi-l flutură la o distanţă sigură, de 15-20 de cm. În două minute micuţul era deja afară, urlînd dupe refill. Se năştea Traian Băsescu, viitor preşedinte al României."

Traian Băsescu a avut în cea mai mare parte o copilărie fericită fiind pe rînd preşcolar jucător, cowboy jucător, indian jucător, muşchetar jucător şi jucător jucător. Unicul moment nefericit al copilăriei preşedintelui s-a petrecut în primăvara lui 1961 cînd, la presiunile celorlalţi copii de pe stradă, Traian Băsescu a fost suspendat pentru două săptămîni din funcţia de Preşedinte al băncuţei de la poartă.

La 12 ani, în timp ce se juca în curtea casei cu bărcuţele, Traian Băsescu a căzut din greşeală în cazanul cu boască devenind din acel moment practic invulnerabil la efectele alcoolului, cu excepţia unui călcîi care pînă în momentul de faţă îl deranjează pierzînd nopţile şi căzînd pe sub mese.

În 1976, tînărul Traian Băsescu absolvea Facultatea de Navigaţie din cadrul Institutului de Marină 'Mircea cel Bătrân', din Constanţa, cu un palmares total de 165 de balene harponate, 27 de caşaloţi şi 6 calamari uriaşi, factor decisiv în înscrierea sa la Cursurile Avansate de Management în Industria Transportului Maritim, organizate de Academia Navală Elveţiană, pe care le-a absolvit, ca şef de comoţie, în 1995.

În calitate de capitan de cursă lungă, Traian Băsescu realizează o serie de campanii importante în perioada 1976-1987 împotriva piraţilor, corsarilor şi maiaşilor descoperind în acelaşi timp un drum mai scurt spre Indiile de Vest pe care le cucereşte în numele Republicii Socialiste România şi apoi le vinde Hong Kongului în schimbul unei lăzi de vin de Chile şi a Insulei Mari a Brăilei.

Detaşat ca şef al Agenţiei NAVROM din Anvers - Belgia (1987-1989), Traian Băsescu asistă în 1988 fără voia sa la unul dintre cele mai rare fenomene meteorologice întîlnite în natură: fulgerul globular care incendiază petroliere şi apoi se face că plouă şi măcăne.

În 1991, viitorul preşedinte devine Membru al FSN îndeplinind funcţia de secretar cu probleme organizatorice al PD pe fronturile de la Vidin, Mărăşeşti, Smîrdan, Oituz şi şelimbăr. În august 1994, este ales preşedinte al Organizaţiei municipale Bucureşti, iar ulterior vicepreşedinte al PD.
A fost ministru al Transporturilor de cinci ori, mandate în care participă activ la vînzarea flotei de submarine a României, construirea primului drum judeţean de la pămînt la lună şi proiectarea unei reţele complexe de autostrăzi subterane.

La alegerile locale din 2000, câştigă titlul de rege al Capitalei în turul doi, la 18 iunie, întrunind 50,69% din voturi, la foarte mică distanţă de Sorin Oprescu, candidatul PDSR, care a obţinut doar 49,31%, în principal datorită faptului că nu avea şapcă.

În calitate de primar al Bucureştiului, Traian Băsescu se remarcă drept un farsor iscusit reuşind într-o scurtă perioadă de timp, sub sloganul "Aici sînt banii dumneavoastră", să îngroape sume relativ mari de bani în diferite locaţii din Bucureşti rămase necunoscute pînă în ziua de azi. De asemenea, în doar cîteva luni, Băsescu reuşeşte să stîrpească epidemia de pisici vagaboande a oraşului bazîndu-se pe o idee simplă dar eficientă: hoarde întregi de cîini vagabonzi.

La 6 octombrie 2004, în cadrul Conferinţei Naţionale a Alianţei PNL-PD, preşedintele PD, Traian Băsescu, este desemnat candidatul alianţei la preşedinţia României fiind ales în această funcţie în urma celui de-al doilea scrutin al alegerilor prezidenţiale. Victoria este sărbătorită prin celebra exclamaţie: "Cuie, ţi-am zis!" dar şi ritualul masonic al tăierii şuviţei.

În calitate de preşedinte al României, Traian Băsescu îl investeşte iniţial pe Emil Boc în funcţia de prim-ministru însă este forţat să recurgă în cele din urmă la Călin Popescu Tăriceanu, după ce Emil Boc nu este lăsat de diriginta sa să se mute la Bucureşti pentru că are teme de făcut.

La 16 aprilie 2007, este suspendat de Parlament din greşeală, după ce una dintre dactilografele senatului scrie "Traian Băsescu suspendat" în loc de "Traian Băsescu a suspinat" într-un document publicat în Monitorul Oficial.

La 6 decembrie 2009, Traian Băsescu câştigă din nou alegerile prezidenţiale, surprinzînd atît publicul alegător cît şi pe Mircea Geoană care susţine şi azi că pînă a doua zi după anunţarea rezultatelor nici măcar nu ştia că Traian Băsescu a candidat şi el.

(nu stiu daca e o poveste cu talc, pe mine m-a amuzat putin :P)
Seat Leon 1M 1.9 TDI

“Oh, people can come up with statistics to prove anything, Kent. 14% of people know that.” Homer Simpson
 
Avatar utilizator
Bubulutza
Subiect Autor
Mesaje: 4196
Membru din: 26 Ian 2009, 16:05
Localitate: Bucuresti

Re: Povesti cu talc! :)

08 Noi 2010, 10:23

...guys - va rog frumos sa nu facem din topicul asta unul politic...exact asta NU am dorit! multumesc! :hi
 
Avatar utilizator
Bubulutza
Subiect Autor
Mesaje: 4196
Membru din: 26 Ian 2009, 16:05
Localitate: Bucuresti

Re: Povesti cu talc! :)

11 Noi 2010, 11:07

http://think.hotnews.ro/paris-orasul-pr ... alama.html
Paris, orasul prea important sa-si faca reclama
Ce se poate spune despre orasul cel mai cunoscut din lume? Cum poti face slalom printre locuri comune, fapte deja stiute, istorii ras-raspovestite si clisee omniprezente? Vom incerca sa o facem in randurile urmatoare.De Ioan-Andrei Egli

Ca orice oras global alfa, Parisul este un brand in sine, si e posibil sa fie cel mai cunoscut, filmat si fotografiat oras de pe fata Pamantului. Pentru americani si japonezi, Paris inseamna Europa. Pentru englezi, Parisul este epicentrul arogantei frantuzesti. Pentru nordici, el este chintesenta elegantei si a rafinamentului. Pentru nemti, traficul din Paris e un mister de nepatruns. Pentru italieni, moda pariziana e singura din lume care o poate concura si chiar intrece pe cea italiana. Pentru maghrebieni si africani, Parisul este Tara Fagaduintei. Pentru noi, romanii, Parisul e o suma de superlative, un reper cultural absolut, o sursa perpetua de inspiratie si de uimire nedisimulata. Este orasul care ne-a daruit bulevardul, mansarda, tomberonul, trotuarul, ghena. Este orasul care i-a propulsat in lume pe atatia mari artisti romani care altfel ar fi ramas niste mari figuri ai unei mari culturi regionale. Este orasul care a inspirat urbanizarea febrila a Bucurestilor inceputa de la jumatatea secolului XIX. Insusi cuvantul Paris contine in cele doua silabe ale lui toate astea, ca o mantra magica, ca un summum al tot ce poate fi elegata unui oras si al tot ce am putea fi noi insine. Asta este Parisul: o formula magica.

Bine ai venit intr-un oras cu o personalitate coplesitoare. Un oras pe care nu-l poti confunda cu niciun altul. Un oras care nu face compromisuri ca sa fie placut. Parisul pur si simplu este, si te intampina cu o atitudine de tip take it or leave it. Un oras care nu are nevoie de brand de oras. Un oras care nu se sinchiseste sa-si faca reclama. Un oras pe care nu-l poti ocoli sau ignora, pentru ca e pur si simplu prea important. Un oras cu 12 milioane de suflete, cat populatia Suediei si Finlandei la un loc, cu un PIB de mai bine de 500 de miliarde de euro. Cu toata incapatanarea francezilor de a numi mouse-ul souris si softul logiciel, cu toata birocratia proverbiala, cultura adanc inradacinata a grevelor si relaxarea francezilor vis-a-vis de munca, Parisul ramane un centru global pentru multinationale si pentru showbiz si unul din primele trei cele mai influente orase de pe planeta. Chiar daca Londra i-a luat-o binisor inainte, devenind capitala creativa absoluta a lumii, si chiar daca New York este inima financiara a planetei, Parisul ramane imaginea a ceea ce intreaga lume isi inchipuie ca ar fi chintesenta orasului european. Si o face cu o nonsalanta de invidiat.

O plimbare la ora de varf prin oras o sa-ti dea masura poluarii si aglomeratiei din trafic care amintesc de Bucuresti, diferenta aici fiind, evident, dimensiunile gigantesti ale orasului si infrastructura extrem de bine dezvoltata. Ritmul Parisului poate fi ametitor, cu atat mai mult cu cat majoritatea bulevardelor nu sunt nici pe departe atat de largi cum s-ar crede – Champs-Elysees este poate cel mai larg dintre toate, dar si cel mai aglomerat. Perifericul, adevarata autostrada urbana cu 8 benzi care inconjoara Parisul administrativ – de fapt centrul aglomeratiei pariziene – nu poate fi considerat un bulevard in adevaratul sens al cuvantului. Daca ajungi aici dupa o sedere in Germania, Paris iti va parea la inceput o adevarata jungla urbana. Daca vii direct din Bucuresti, ei bine, atunci o sa ai o senzatie de familiar, chiar daca la o scara infinit mai mare. Diferenta esentiala aici este ca, pana la urma, regulile inving, chiar daca sunt fortate pana la limita si interpretate in mod creativ.

De cand cobori in strada remarci ca Parisul este un oras monocrom. Legea cere ca fatadele sa fie renovate ciclic cu pastrarea texturii originale, care in majoritatea covarsitoare a cazurilor este o piatra naturala alb-bej, pierre de taille. Daca nu e piatra naturala, e tencuiala alb-bej. Putinele fatade colorate sunt ale unor cladiri noi, si nu neaparat pe bulevardele centrale. In suburbii nuantele de gri sunt predominante, vorbind despre varsta cladirilor asa cum inelele vorbesc despre varsta unui trunchi de copac, cvartalurile mai noi de blocuri de locuinte fiind colorate – in multe cazuri in mod nefericit. De cum intri in oras ai un insight extrem de adanc in sufletul francez – mai degraba parizian, pentru ca Proventa, de exemplu, e o cu totul alta poveste. Fatadele pariziene vorbesc despre o anumita rigiditate si o anumita mentalitate conservatoare proprii parizienilor, trasaturi acumulate in secole de procese culturale complexe, dar cu totul diferita de rigiditatea vecinilor nemti. Parisul nu simte nevoia sa se reinventeze de dragul lumii largi. El nu pare decat sa faca concesii contemporaneitatii, nimic mai mult, fiind un oras exorbitat de propria-i imagine in asa masura, incat nici nu se sinchiseste de restul lumii. Cea mai scurta si la obiect caracterizare a parizianului tipic am gasit-o pe un sticker lipit de un scooter: „I love rien, je suis Parisien”. Scurt si cuprinzator. Harta Europei de dincolo de granitele de est ale Germaniei este pentru parizian o imensa terra incognita.

La drept vorbind, lumea intreaga a venit la Paris, tranformandu-l in cel mai important centru al migratiei culturale si politice din Europa. Elita rusa dupa Revolutia bolsevica, elita armeana dupa genocid, cubistii spanioli, elitele literare americane, Brancusi, Enescu, Cioran, marii compozitori ai secolului XX, suprarealistii, toti au trait sau chiar au murit aici. Nu cred sa existe un oras mai impanzit de placi memoriale care atesta orice, de la locuintele marilor poeti nationali pana la modestul apartament al celei ce a fost prima editoare a fundamentalului Ulise al lui Joyce, de la atelierele pictorilor europeni stabiliti aici la locuri incarcate de memoria Rezistentei franceze din cel de-al Doilea razboi mondial. Parisul este si una din putinele capitale europene care au scapat neatinse in razboiul cu Germania nazista. Hitler a dat ordin sa fie ras de pe fata Pamantului, insa ordinul a fost ignorat cu buna stiinta de unul din generalii lui.

O plimbare pe oricare din bulevardele haussmanniene din Parisul intra muros, asa cum e poreclit Parisul administrativ propriu-zis, te arunca automat in cliseul unui pictorial de fashion. Imaginea fatadelor eclectice, nobile, impecabil aliniate la cornisa, cu magazine de tabac si de branzeturi fine la parter, cu trecatori eleganti, cu dame bine plimband catei de rasa minusculi, este decorul parizian cotidian. Cei care tanjesc dupa atmosfera rafinata a ultimei reclame la parfumuri scumpe cu Jude Law n-au decat sa se urce pe esplanada de la Palais de Chaillot, de unde poti admira turnul Eiffel in toata splendoarea lui, si sa se traga-n poza cu gigantul de otel pe fundal. Parisul central e un imens decor care a intrat adanc in imaginarul colectiv al planetei. Si, intr-adevar, parizienii respira si traiesc moda, chiar si in cele mai banale situatii cotidiene. La asa oras, asa trenduri: nu vei vedea aici indrazneala si experimentele unui Berlin sau ale unei Londre, nu vei vedea culori tipatoare si combinatii uschite. Moda strazii pariziene este una conservatoare, o eleganta clasica, unde sunt combinate discret elemente de diferite inspiratii. Orasul care a dat lumii cele mai mari case de moda si cele mai importante trenduri in ultimul secol a asimilat demult excesele, acum jucandu-se cu nuantele rafinate. In general, la tinuta unui parizian nu vei vedea mai mult de doua culori, pantofii vor fi aproape intotdeauna eleganti, iar femeile isi vor arata mereu picioarele fara inhibitii. Si au si de ce: pariziencele au toate, indiferent de varsta, picioare frumoase. Majoritatea isi prind parul intr-un coc neglijent, fermecator, si atunci cand se machiaza, o vor face fie deloc, fie foarte discret. Barbatii sunt adevarati savanti in portul unei esarfe, pantofii sunt eleganti si vintage, iar pantalonii mereu slim fit.

Parizienii nu prea zambesc, nici macar liceenii. E extrem de curios sa treci pe langa grupuri de pusti care ies pe poarta liceelor centrale si sa studiezi pasager mimica lor: predomina un tip de grimasa care aduce a zeflemea, cu colturile gurii usor lasate. Este un dat cultural care se mosteneste inca din frageda pruncie si care se trage din indoiala trestiei cugetatoare de la Descartes citire. Cultura franceza este una care a pus in discutie cel mai radical intreg sistemul politic si religios al Europei secolelor trecute. Nu e de mirare ca francezii nu pot sa ia de buna realitatea asa cum vine ea, ci par mai intai sa o disece nemilos, apoi sa o consume cu moderatie. Politetea pariziana este una destul de inconstanta si extrem de rece. Gesturile de curtoazie precum tinutul unei usi unei doamne sau cedarea locului in metrou sunt mai degraba exceptii. Multi vanzatori au un ton intepat, chiar daca nu dibuiesc ca esti strain – e in codul lor cultural. Ce-i drept, e de asteptat ca intr-o astfel de aglomeratie urbana uriasa cum e Parisul sa existe un grad de egoism si de nepasare la adresa celuilalt. Si asa si e.

Cultura spatiului la Paris e un alt capitol interesant. Spatiile publice supraaglomerate au dus la o anumita neglijenta a parizianului de rand cand vine vorba de spatiul individual. Daca cineva intra in tine, faptul nu e neaparat perceput ca un semn de agresivitate, cum se intampla la Bucuresti de exemplu. Metroul vechi, cu spatiile lui stramte si culoarele lui inguste nesfarsite obliga la restrangerea spatiului individual. Deseori te vei trezi cu cate un pusti in spatele tau care va trece prin turnicheti odata cu tine, pe cartela ta, de cele mai multe ori fara sa te intrebe. Vagoanele de metrou sunt si ele extrem de inguste, aproape promiscui, iar separeurile mici cu scaune fata in fata ii obliga pe pasageri sa se atinga reciproc fara voie. Metroul parizian devine o experienta claustranta. RER-ul, trenul urban cu etaj care traverseaza Parisul, este mai spatios, dar si mult mai murdar, amintind inevitabil de personalurile CFR. La agitatia pariziana contribuie si hoardele de turisti care atrag la randul lor hoarde de vanzatori ambulanti de suveniruri care mai de care mai kitsch – indieni, pakistanezi si africani vand turnuri Eiffel fosforescente, mici elice cu luminite care zboara si alte inutilitati la un euro bucata. Cei cateva sute de metri dintre turnul Eiffel si esplanada de la Chaillot sunt un adevarat iarmaroc ambulant care se destrama scurt atunci cand apare vreun echipaj de politie. Si daca tot suntem la capitolul cultura spatiului, trebuie spus ca la Paris se traverseaza mai mereu pe rosu. Nu exista parizian care sa astepte pana cand stopul se face verde. Regula generala este traversarea pe rosu, si e atat de generalizata, incat prin comparatie Bucurestiul pare un oras cuminte de neam germanic. Pe de alta parte, banda speciala pentru transportul in comun, prezenta pe multe din bulevardele pariziene, este respectata de catre soferi – pe acolo nu au voie sa treaca decat autobuzele, taxiurile si masinile servicilor de urgenta, model care a inspirat si recenta hotarare a Primariei bucurestene de a introduce acelasi sistem.

In episodul al doilea urmeaza tot ce n-am apucat sa spunem in primul episod.
 
Avatar utilizator
Bubulutza
Subiect Autor
Mesaje: 4196
Membru din: 26 Ian 2009, 16:05
Localitate: Bucuresti

Re: Povesti cu talc! :)

23 Noi 2010, 17:25

povestea unor fotografii geniale...

http://think.hotnews.ro/%e2%80%9edestin ... anesc.html

Dupa ce a calcat pe urmele unui fost locuitor al Tarii Lapusului, Razvan Voiculescu a realizat un proiect fotografic de conservare a zonei pe care a pretuit-o pentru lipsa ei de modernitate. Un loc inca autentic, o descrie el, unde oamenii sparg nuci pentru malai sau pentru untdelemn, fiind feriti in schimb de angoasele, stresul sau de „preocuparile artificiale” ale citadinilor. „Cat am hoinarit acolo, privirea mi s-a convertit la un alt ritm, in care eram lasat sa starui, sa inteleg, sa ma confund cu ce vad, sa vad…”, scrie fotograful in prefata albumului „Destine Incrustate. Tara Lapusului”. „Sa ajung pana la fibra culorilor, a cutelor, a brazdelor, a tacerilor”.de Ionut Dulamita

„M-a apucat un fel de isterie cand mi-am dat seama ca, asa cum in anii ’50, in tarile de vest, a inceput sa dispara concret satul lor, asa a inceput si la noi, cu niste pasi enormi”, spune Razvan Voiculescu (foto), pentru care fotografia reprezinta o extensie a picturii impresioniste si care considera ca satul trebuie lasat asa cum a fost el din buni strabuni, nealterat de modernitatea betoanelor si a termopanelor. „Tinerii au plecat in Spania si trimit bani, iar taranul roman isi face o casa asa-zis moderna si distruge complet toata samanta arhitecturala a unui sat. Tarile mult mai evoluate ca noi, cum e Franta, cum e Germania, au conservat lucrul acesta”.

Asa ca, in ultimii 10 ani, fotograful s-a decis ca o data la doua proiecte sa aiba si unul legat de satul romanesc si de taranul roman, „cat inca mai prinzi spiritul”. Albumul „Destine Incrustate. Tara Lapusului” e cel mai recent dintre ele si va fi lansat luni, 22 noiembrie, de la ora 19.00, in Sala Constanta a Hotelului Mariott din Bucuresti, fiind insotit si de un scurtmetraj a carui coloana sonora este semnata de emblema muzicala a Lapusului, Grigore Lese. Eroii acestui proiect sunt lapusenii, intinsi pe 17 comune si „nemiscati de 100 de ani”, oameni tonici, cu mintea limpede, din cate ii descrie Razvan Voiculescu, care traiesc din pamant si din negotul marunt cu lapte si legume, care isi menajeaza bivolii si au tot felul de „combinatii” – „Ia doua baterii, tu da-mi aia”…

Cum ati descrie satul romanesc in acest moment?
Intr-o groaznica transformare. Din cauza lipsei banilor, tinerii au plecat, foarte multi in strainatate, batranii au ramas cu nepotii si, nu in ultimul rand, este problema constructiilor. Nu apare nimic care sa conserve bruma noastra de arhitectura traditionala, distrusa prin daramarea caselor vechi, in special a celor din lemn. Ii inteleg cumva. Chiar daca el, [taranul], zice in sinea lui ca o casa batraneasca e foarte frumoasa, e prea scump s-o refaca. Mai usor e sa-si construiasca una din BCA, cu tigle de metal si termopane albe. Lucrul acesta ma doare.

De ce ati ales Tara Lapusului? Stiati ceva de aceasta zona inainte de proiect?
Concret, nu stiam nimic, pana la intalnirea cu un personaj pe care l-am denumit generic Adrian. Cand mi-a vazut lucrarile a zis ca vrea sa ma ajute financiar sa fac un album despre Tara Lapusului, album pe care voia sa-l dedice tatalui sau raposat, Vasile, nascut acolo. Vasile a fost tot timpul foarte legat de Tara Lapusului. Adrian m-a invatat cum si ce sa fac. Lapusenii sunt nemiscati de 100 de ani. Pentru mine, ca fotograf, a fost o mare bucurie sa realizez ca, nevenind turismul peste ei, in detrimentul lor cumva, pentru ca orice turist aduce bani, aveam o plaja deschisa in care sa gasesc lucruri inca nemoderne, autentice. In doi ani si jumatate am fost de vreo sapte-opt ori acolo, cate doua-trei saptamani, sa prind mai multe culori, mai multe sate, sa cunosc oameni. Am fost in toata Tara Lapusului, care are vreo 17 comune. [In album] predomina totusi un sat, Costeni, unde s-a nascut Vasile.

Ati urmarit povestea lui Vasile?
Sigur ca da. O stiu pe dinafara, dar trebuie sa fiu discret. Am urmarit casa in care s-a nascut, care e atestata la 1780 si se afla la Muzeul Satului din Baia Mare. Apoi am urmarit unde a invatat. A invatat in biserica veche a satului, atestata pe la 1790, o biserica clasica din lemn, de tip maramuresan, unde duminica se tinea slujba si in restul saptamanii copiii invatau de la preot, care era si invatator, la inceput de secol XX. Dupa care am urmarit cateva rude de-ale lui, cu care a avut relatii, de la petreceri pana la munca campului. Vasile a fost un personaj care, contrar anilor comunismului, a reusit sa faca niste lucruri laudabile la Bucuresti, incepand cu anii ’50. De fiecare cand se ducea in sat, era ca un Mos Craciun.

Albumul e ca o poveste?
Nu. Cand il deschizi, exista un dialog stanga-dreapta intr-o oarecare masura, o contradictie sau o asemanare, dar nu urmareste povestea acestui domn Vasile. Imaginile sunt pe o strucutra sinusoidala, pe care am urmarit: cimitir, portret, biserica, munca pamantului, portret, traditie. Am avut foarte mult portret, putin directionat catre fotoreportaj. Cand ma duceam la o inmormantare, de exemplu, stateam cu un obiectiv foarte puternic la zeci de metri distanta, astfel incat [oamenii] sa se simta bine, sa vorbeasca de-ale lor. E clar ca daca stai aproape de un om, involuntar el actioneaza altfel. Am incercat sa gasesc, in general, cimitire parasite, care sa arate ca timpul a trecut peste ele si le-a marcat intr-un anumit fel.

La biserica am cautat elemente unde omul care a construit biserica si-a lasat un semn, am o serie intrega de elemente din biserica ce nu reprezinta decat 20/20 cm patrati. La munca pamantului, m-am directionat mai intai catre relationarea dintre taran si pamantul ca peisaj. M-a mai interesat relatia dintre bivol si ei, de exemplu. Bivolul e foarte special. Pare foarte ascultator, dar daca nu te place, chiar daca vrei sa-l mangai, o sterge cu caruta cu tot. [Lapusenii] ii apreciaza foarte mult laptele, care e de vreo sapte-opt ori mai gras decat cel de vaca, dar si de sapte-opt ori mai putin. Dar e bun, bun, bun, asa ca ii menajeaza, foarte rar ii folosesc pentru tractiune. Ii lasa sa se bage in balti, sa le fie bine si sa produca cat mai mult lapte.

Am fost foarte bucuros cand mi s-a spus unde gasesc valtori. Valtorile sunt un fel de masini de spalat taranesti. Sunt produse printr-un sistem de ghidare a apei. Toata lumea din sat care avea covoare sau cergi pe care nu le putea baga in masina de spalat, le baga in valtori. Am vrut sa prind si obiceiuri, bineinteles. De exemplu, razboiul de tesut covoare. N-am fotografiat razboiul in intregime, ca sunt sute de astfel de fotografii, ci niste detalii. Mi-a placut foarte mult cum apasa femeile cu picioarele pe clape, care sunt prinse si ele cu niste sarme. Apoi horincia (n.r. – procesul de preparare al horincii), care era un spectacol.

Horincia lor e un fel de loc de pelerinaj. Cand se aude ca cineva are o cantitate mai mare, ca-s mere, ca-s pere, ca-s prune, trec pe-acolo, mai gusta, mai vorbesc ceva. Cei care „pazesc” horincia – toarna apa si vad de foc – , fac cu schimbul, de obicei, pentru ca o data la patru ore se cam abtiguiesc si se duc la culcare si alti doi ii schimba (rade). Auzi toate povestile satului acolo (n.r. – la horincie). Batranii mi-au aratat case ce aveau o camera pentru de toate si o alta camera, parasita intre timp, de 25-30 de metri patrati, unde imi povesteau ca in anii ’50-’60 se adunau tinerii satului si jucau. Erau vreo 15-18 perechi. Ma uitam la camera aia si ziceam: „Unde, aicea?”. „Da, tot timpul”, ziceau, „ne frecam intre noi si mai cadeam”. Pe-atunci, tinerii satului aveau o traditie bine respectata. Acum nu mai joaca nimeni, nu mai e nici un fel de intalnire, decat cand sunt anumite sarbatori si mai are loc cate o hora, dar foarte rar.

Am vazut ca in scurtmetrajul care insoteste albumul ati numit niste personaje-cheie: Grigore de sub coasta, Ana lui Ispas, Nea Pavel si Nelita.
Grigore de sub coasta se numeste asa pentru ca are casa la baza unui deal, unde e coasta dealului, cum o numesc ei. E un tip extrem de amuzant, la vreo 80 si ceva de ani, foarte tonic. Ce mi-a placut la el este ca desi traieste intr-o saracie semi-lucie – pamant pe jos, o camera, si aia vai de capul ei, o casa in care nu stiu cum de nu ploua inauntru, toata e carpita cu fel de fel de plasticuri, e vesel tot timpul. Radea tot timpul, ma intreba ce e la oras, tot el raspundea si nu simteai apasarea aia. Am o fotografie cu natura moarta [la el in casa] in care sunt o pita vai de mama ei, o bucatica de slana, un cutit pe care clar il foloseste de vreo 40 de ani – era atat de tocita lama, incat se curbase rau de tot – si niste ochelari pe care ii are de la bunicul lui si pe care ii tot lega cu o sfoara, sa nu cada. Te intrebi pentru ce se bucura. Pai se bucura pentru ca e bine cu el, n-are nevoie sa mearga cu un 4×4.

Ana lui Ispas. Am foarte multe fotografii cu ea. Cand am intrat prima oara la ea in casa, era iarna si tocmai adusese noua iezi, care aveau doua sau trei zile si pe care ii mangaia, in bucatarie, care e si living, si dormitor, si debara. Cand s-a uitat la mine, am vazut doi ochi albastri fabulosi, erau asa de vii…Ea, cum am spune noi la oras, era cool. De altfel, cu mainile ei curatand cartofi de pamant incep si albumul.

Nea Pavel (foto) este punctul trei ca importanta in aceast album. Un om care la vreo 60 si un pic de ani arata ca la 80. Are un nas mare, semn al unei boli, arata ca un fel de Pinochio, e mucalit, mult mai linistit, mai obosit de viata. Am aflat ca maica-sa a avut grija de el pana la 50 de ani. A fost tot timpul singur si era clar ca era apasat de ideea ca trebuia sa tina casa singur. Facea mici munci si primea mancare in schimb. Vara, spargea nuci cu ciocanul si pentru asta primea malai, sare, untdelemn. Toata ziua, zdraaang, zdraaang. Era concentrat, fuma foarte rar cate o tigara. Cand ma duceam iarna, avea tot timpul lemnele foarte ordonate pe prispa. Lua cate doua-trei si le baga in cuptor. Avea si o pisica. Viata lui erau cerul, pisica si casuta.

Nelita. Adrian m-a directionat catre o verisoara de-a lui, Nelita, o doamna pe la vreo 70 si ceva de ani, profesoara in Costeni, care a predat la clasele I-VIII si care a fost „ghidul meu de suflet”. Ea mi-a deschis portile unor oameni care poate ca ar fi zis: „Dumneata ce faci cu lampile astea, esti nebun? Ne consumi noua curentul…”. Mi s-a mai intamplat. Mi-a deschis usile unor oameni foarte frumosi. Fiind profesoara multi ani de zile, a pastorit multi copii, si din alte sate. Era tot timpul „doamna profesoara”, nu Nelita. Era scolita, destul de citita si foarte respectata pentru ca, din cate am inteles, si-a facut cu foarte mult drag meseria. N-a trebuit sa explic eu de fiecare data de ce vin, de ce am scule, pentru ca taranul, in general, primul lucru care ma intreaba este cat il costa, iar cand vede luminile crede ca sunt de la televiziune. Cateodata folosesc aparatul meu mai mare, un fel de namila, iar pentru ei e o camera de luat vederi. „Mata esti de la televiziune si vrei sa ma dai la televizor. Nimica!”.

Spuneati ca la inceput nu stiati nimic despre Tara Lapusului. Ce ati invatat dupa aceasta experienta?
Nu pot sa va spun la nivel general, pentru ca nu am judecat-o. Stiu doar ca am gasit cativa oameni care sunt aproape neatinsi de tot ce ni se intampla noua, citadinilor, de stres, de angoase, de frustrari, de procupari artificiale – ce facem peste doua minute, peste 15 minute, ce facem maine s.a.m.d.. Am gasit niste oameni care, in saracia lor, au o minte minunanta, pentru ca este lipsita de orice astfel de preocupari. Parca au preocupari pur ancestrale. Ies seara si stau pe un sezut facut dintr-o buturuga si admira cerul pur si simplu, se gandesc la spatiul cerului care este deasupra. Cateodata e vai de capul nostru. E minunat ca avem Teatrul National Bucuresti, e minunat ca vine Paco de Lucia sau mai stiu eu cine, dar nu stiu daca ajunge in comparatie cu mintea foarte limpede, inte doua horinci (rade), cu care, in simplitatea lor, [lapusenii] au timp sa judece niste profunzimi ale vietii.
Ce proiecte mai pregatiti?


Pe viitor, vreau sa fac o „unificare romaneasca”, proiect pe care l-am si inceput acum aproape un an de zile, cu o serie de invitati care stiu sa gateasca, dar nu sunt bucatari. Au maini de aur si stiu sa faca mancare buna, creativa. Nu sarmalute, creaza ce vor ei. Cate o tura de 4-5 zile prin diverse zone ale tarii, batem la usa taranilor si le spunem ca avem noi ingredientele, sa ne lase sa gatim la ei. Gatim niste lucruri care nu au nici o legatura cu zona respectiva, sunt fusion total, intr-un cadru foarte romanesc. Vreau sa fac povestea omului care ne-a primit in casa, fac povestea mancarii. Ma sustine TVR2, cu care am facut deja niste reportaje pentru aceasta „bucatarie hoinara”, cum se va numi albumul viitor, si imi place sa cred ca prin aceasta ciudatenie de a gati lucruri atipice in anumite locuri pe care altii le regasesc ca fiind tipice locurilor lor voi reusi sa fac niste intersectii in tara. Albumul nu se vrea unul gastronimic, ci unul intercultural si gastronomic. Am fost si la unguri, am fost pana si la Mircea Dinescu si am gatit la el la cetate, am fost in Dobrogea la niste lipoveni si am iesit la Portita, la marginea apei, unde am pus o masa si am gatit spaghete cu niste scoici bune pe care le-am gasit acolo, pe jos. Sper ca in noiembrie anul viitor sa-l am scos pe piata.


http://blog.razvan-voiculescu.ro/
 
Avatar utilizator
Bubulutza
Subiect Autor
Mesaje: 4196
Membru din: 26 Ian 2009, 16:05
Localitate: Bucuresti

Re: Povesti cu talc! :)

26 Noi 2010, 14:18

http://think.hotnews.ro/invingator-in-f ... zator.html


Lui Florin ii place sa mearga cu bicicleta si sa cante la saxofon. A terminat Psihologia si este pe ultima suta de metri cu doctoratul. Momentan, este in cautarea unui job, dupa ce institutul unde lucra ca cercetator a fost desfiintat. Locuieste cu prietena lui, Simona, si il intalnesti mai mereu impreuna cu cainele sau, Sancho. Cele mai mari visuri ale sale sunt sa ajunga in America de Sud si… sa vada din nou.de Roxana Bucata

Florin Georgescu si-a pierdut vederea la 14 ani, in urma cu doua decenii, din cauza unei boli. “Am avut o boala congenitala, un glaucom despre care se stia ca o sa duca la cecitate. Am fost mult timp prin spitale si am fost operat, pentru a stagna evolutia, dar nu s-a putut. Cumva, subconstientul meu era pregatit”, spune el. “De cand vedeam stiam sa fac foarte multe lucruri pe intuneric”. La varsta la care orice adolescent este in conflict cu lumea, Florin a invatat sa se impace cu handicapul sau. L-au ajutat ai lui, oameni de la tara, care, in simplitatea lor, au stiut sa creasca un copil cu deficienta si sa-i ofere o copilarie si o adolescenta libere. “La inceput aveam tendinta sa ma ascund, nu imi asumasem deficienta. Lucrurile astea le inveti pana mori. In 2-3 ani am ajuns rational si emotional sa-mi asum intr-o masura destul de mare neputintele”.

L-am intalnit pe Florin intr-o dimineata, in complexul studentesc Leu, unde a locuit 10 ani si unde se simte in largul lui. Fiind obisnuit cu stangacia oamenilor care il cunosc pentru prima oara, Florin sare peste formalitatile de inceput si ma ia de mana “sa ajungem mai repede”. Imi spune ca evita comunitatile formate pe criteriul handicapului. “Am un singur prieten care e ca si mine, nu vede. In rest, m-am ferit de oamenii care creeaza comunitati pe criteriul asta al handicapului. Mie mi-a fost de folos faptul ca toti prietenii mei nu sunt persoane cu dizabilitati, m-am simtit destul de putin izolat”. Unul dintre prietenii lui este Alexandru, pe care l-a cunoscut in perioada in care lucra ca maseur. Impreuna cu Alexandru i-a venit ideea sa duca mersul pe bicicleta la un alt nivel. Au apelat la Asociatia Bate Saua, care i-a ajutat sa achizitioneze o bicicleta tandem, si au plecat la drum. “In spate doar pedalezi, dar te bucuri de placerea efortului, de viteza. Impresiile senzoriale sunt variate, pornind de la cum simti vantul in fata, pana la mirosurile locurilor prin care treci”.

Cei doi prieteni s-au aventurat pana in Sighetul Marmatiei in 2009, o calatorie de 1.200 de kilometri, pe bicicleta. Drumurile proaste si lipsa pistelor pentru biciclisti au transformat o plimbare de placere intr-una stresanta si obositoare psihic. Dar partile bune ale calatoriei au fost inzecit mai multe, una dintre ele fiind Ioan Ardelean, un pusti care nu are un picior, dar care parcurge cu bicicleta si 400 de kilometri pe zi. “Mi s-a demonstrat inca o data ca limitele umanului sunt foarte greu de precizat si ca nu trebuie sa spui ‘asta nu se poate’”, spune Florin, care isi propune, impreuna cu Alexandru, sa strabata distanta Bucuresti – Londra pe bicicleta in 2012, cu ocazia Jocurilor Olimpice, dar si sa faca un tur pe doua roti al lagarelor in Polonia, Germania si Austria. In aceasta vara, Florin si Alex au participat totodata, pentru al doilea an consecutiv, la marsul velorutionarilor organizat de Bate Saua pana la mare.

Florin povesteste cu incantare de frumusetea locurilor prin care a trecut si desi nu vede expresia mea de uimire cand pomeneste de “peisajele frumoase”, isi da seama ca ma intreb cum poate sti daca un loc e frumos sau nu. “E aiurea cand un tip care nu vede iti spune ca un loc e frumos”, spune el. “Dar orice loc are poezia lui. Cand ii spun unei fete ca e frumoasa, ea ramane debusolata si ma intreaba de unde stiu ca e frumoasa. E ca si cu o melodie – iti place, desi nu poti sa-i enumeri insusiri vizuale. Muzica o auzi si iti place. Asa este si cu oamenii si cu locurile prin care mergi. Simti pur si simplu daca un loc este frumos sau nu. E un alt fel de mod de a percepe. Verdele are mirosul lui, are gustul lui, e o stare de verde. Poti sa vorbesti despre o stare de verde, de padure, de munte, de stanca. Toate astea le vezi. Le vezi e impropriu spus, le simti.”

Inainte de a intra la facultate, Florin a facut o postliceala de balneofizioterapie si vreo 8-9 ani s-a intretinut din masaje. Se castiga relativ bine, dar era freelancer, iar castigul nu era sigur. In perioada in care a dat la facultate a inceput sa foloseasca si calculatorul cu ajutorul unei sinteze vocale care ii “citeste” ce scrie pe monitor. Acest soft nu exista insa in limba romana, astfel ca Florin a trebuit sa se obisnuiasca sa inteleaga un text in romana citit cu pronuntia din limba engleza. In prezent, citeste si 8 ore pe zi folosind aceasta aplicatie. Calculatorul l-a ajutat sa invete pentru Facultatea de Psihologie din cadrul Universitatii Bucuresti pe care a urmat-o. Dupa facultate a terminat un masterat de educatie integrata, care inseamna integrarea persoanelor cu deficiente in invatamantul de masa, apoi a inceput doctoratul in zona impactului tehnologiilor de acces asupra activitatii scolare la deficientii vizuali, pe care se pregateste sa il sustina.

Pana in urma cu cateva luni, Florin a lucrat ca cercetator la Institutul pentru Prevenirea si Combaterea Excluziunii Sociale a Persoanelor cu Handicap din subordinea Autoritatii Nationale pentru Persoane cu Handicap (ANPH), unde se ocupa cu elaborarea de legi pentru tot ce inseamna protectie sociala si de standarde pentru centrele de plasament. Institutul s-a desfiintat odata cu restructurarea bugetara, ANPH a trecut dintr-o subordine in alta, iar Florin si ceilalti 14 cercetatori au ramas fara loc de munca. “Culmea e ca pe mine m-au pus pe liber cei de la protectia sociala, nu altii. Fara sa incerce sa-mi gaseasca o alternativa. Deci asta inseamna protectie sociala la noi”, spune doctorandul, care prefera sa vada situatia in tente ironice, nu tragice.
A incercat de atunci sa-si puna experienta de nevazator in jungla din Bucuresti si cunostintele in slujba persoanelor cu dizabilitati si sa influenteze deciziile aberante care se iau cu privire la acestea, dintr-o pozitie de consilier in institutiile statului. “E o structura foarte inchisa, zici ca e masonerie. Teza mea de doctorat este in zona impactului tehnologiilor de acces asupra activitatii scolare la deficientii vizuali. Si am fost curios daca in ultimii 20 de ani un ministru al muncii sau un subsecretar de stat in problema asta cu handicap a catadicsit sa-si ia macar un consilier din populatia tinta. Nu s-a intamplat lucrul asta. Am auzit ca a fost candva o tentativa acum niste ani, dar a fost doar o exceptie si a durat foarte putin”.

Persoanele cu handicap sunt excluse de societate sub mai multe forme – de la atitudinea angajatorilor care cred ca o persoana cu dizabilitati este o corvoada, pana la lipsa de accesibilizare urbana si chiar mentalitatea persoanelor care tind sa mitizeze oamenii cu handicap. M-am recunoscut imediat in oala celor care-i mitizeaza pe cei cu dizabilitati, chiar in momentul in care prietena lui Florin il suna sa-i aminteasca sa scoata rufele din masina de spalat cand ajunge acasa.

Excluderea a simtit-o pe pielea lui, cel mai recent in incercarile de a-si gasi un loc de munca. Dar la fel de exclus s-a simtit si cand l-a cumparat pe Sancho pentru a-l face caine ghid, ca sa afle ulterior ca nu exista scoala de dresaj de caini ghizi. Cu toate acestea, Florin este o persoana optimista care crede cu tarie ca viata merita traita. “Oamenii pot fi deopotriva extrem de mizerabili, dar si incredibil de frumosi, una peste alta merita sa traiesti pe lumea asta. Cu toate mizeriile pe care le implica viata, sa fie a dracului de grea, dar as mai trai-o inca de cateva ori. Sunt un om care a cunoscut si singuratatea, si disperarea. Le-am cunoscut anatomic, aproape palpabil. Daca am ajuns sa scap de ele inseamna ca ma pot bucura foarte mult de viata si stiu sa apreciez situatiile frumoase si sa ma bucur de ele. Cred ca in asta consta pozitivismul meu.”

Florin se inspira din experientele altor oameni care isi depasesc conditia cu ajutorul pasiunilor. “Imi place Michel Petrucciani, un pianist foarte mare de jazz care a avut sindromul Down. Canta la pian dumnezeiste. El mi-a aratat faptul ca daca un om are un crez in viata si se dedica foarte mult unei pasiuni, atunci poate sa stea linistit cu zeii la masa. Te face sa simti si sa crezi ca dincolo de mizeria la care ai ajuns, viata poate fi traita si intr-un mod foarte frumos.”


ImagineImagine
 
Avatar utilizator
Bubulutza
Subiect Autor
Mesaje: 4196
Membru din: 26 Ian 2009, 16:05
Localitate: Bucuresti

Re: Povesti cu talc! :)

27 Noi 2010, 13:58

si eu rog un moderator sa stearga postul lui deyuuu! sincer: imi pare rau ca ma chinui sa gasesc in spatiul virtual cate o poveste interesanta...se pare ca n-am pentru cine! deyuuu: m-ai dezamagit ! ma asteptam la cu totul altceva de la tine....
 
Avatar utilizator
Bubulutza
Subiect Autor
Mesaje: 4196
Membru din: 26 Ian 2009, 16:05
Localitate: Bucuresti

Re: Povesti cu talc! :)

05 Dec 2010, 17:48

http://www.cabral.ro/concursuri/ori-sun ... mai-suntem
Ori suntem oameni ori nu mai suntem…
26 November 2010

Toamna, seara, trafic calm. In fata mea un Matiz se misca alene pe banda II a bulevardului, fara graba si parca putin ezitant. Pe dreapta masini parcate, pe stanga se unduiau pe sine doua tramvaie ruginite… cand n-ai pe unde depasi stai cuminte-n banda ta.

Mai inaintam vreo 30-40 de metri si de pe o straduta din dreapta se arunca in trafic – mai-mai sa rupa Matizul in doua – un A8 negru. Asta se baga direct pe banda a II-a fara cel mai mic gand sa se asigure sau sa acorde prioritate, Matizul scrasneste din toti tamburii, franez si eu in spatele lui.. asta in timp ce A8-ul opreste la stop intr-un unghi de 30 de grade fata de longitudinala soselei, ocupand amandoua benzile. Intind gatul si vad cum de pe geamul soferului spanzura o mana pe care se labarteaza slinos un ceas de aur (sau oricum, gold-like).

Matizul opreste in spatele A8-ului si claxoneaza. E, in precis acest moment s-au inversat polii magnetici ai Pamantului, au luat-o radiatiile solare razna si s-a desfundat canalizarea din Glina. Caci fix de la acest claxon s-a dezlantuit a 3-lea razboi mondial, la nivelul sectorului 1. Usile A8-ului s-au cracanat brusc si din el au coborat 3 domni.

- Ce mortii tei ma claxonesti tu pe mine, ba saracule?!

Am vazut clar si distinct momentul in care soferul Matizului a inceput sa invarta frenetic manivela de inchidere a geamului. Cei 3 domni au ajuns langa Matiz, au slobozit niste flegme scarboase pe parbrizul omului si au inceput sa traga de clantele usii. Eu deschid geamul:

- Serifilor, lasati scandalul ca omu’ are dreptate… Ori nu m-au auzit ori erau prea prinsi intr-un scandal care le convenea: unu la trei.

La Matiz se aprind lampile de marche-arriere (de marsarier, zic), semn ca omul vroia sa dea in spate, bag si eu in marche-arriere dar cand ma uit in oglinda… troleul era aproape lipit de mine, si atunci incep sa iau in calcul ideea ca trebuie sa intervin. Si ma uit din nou la Matiz sa vad daca… si vad in Matiz, pe bancheta din spate, un cap mic de copil. N-am mai gandit prea mult, am deschis usa si-am coborat din masina in acelasi timp.

Lucru prost sau deloc gandit, dupa cum spuneam, caci aveam centura pusa. Care centura s-a intins cat a putut, si-apoi m-a tras cu putere inapoi, fix cat sa dau cu ceafa in montantul B al masinii. Ma ridic de jos plin de spume si deja ametit si crizat de la lovitura in ceafa incep sa urlu la cei 3 muschetari.

Nu stiu daca am precizat vreodata… romanul are o capacitate incredibila de a memora, improviza si reda felurite injuraturi. Iar eu sunt roman.

Cert este ca dupa ce-am comunicat romaneste cu cei 3 domni, acestia luand in calcul ca sunt un individ de 2m si 120 de kg, s-au retras bombanind in interiorul A8-ului si au plecat in tromba (tracand pe rosu).

Am stat apoi de vorba cu omul din Matiz si-mi spunea cu niste ochi mari… Dom’le, daca nu te bagai astia ma dezasamblau!

Nu stiu daca-l dezasamblau sau nu, dar stiu ca am facut ce trebuia. Si stiu ca daca cei 3 domni ar fi avut chef si cohones de bataie am fi ajuns la un circ si-un tambalau de toata frumusetea, si eram sigur ca degeaba as fi spus eu ca am intervenit ca sa-l ajut pe om si pe copilul lui… stirea de prima pagina ar fi spus cu totul altceva, nu-i asa? :)

Revenind insa la ideea principala… tu ai actionat vreodata impotriva unei nedreptati sau a unei situatii incorecte? Ai iesit vreodata in fata si ai facut ceea ce trebuia facut?

Daca-mi povestesti, am organizat cu Microsoft Romania si un mic concurs pe tema asta (poti castiga o licenta de Windows 7). Trebuie sa povestesti aici cum ai reactionat impotriva unei nedreptati sau a unei situatii incorecte si dai “Like”paginii lor de FB. De restul ma ocup eu… :)
 
Avatar utilizator
Bynx
Meme
Mesaje: 1420
Membru din: 13 Mai 2009, 13:13
Localitate: Paris

Re: Povesti cu talc! :)

06 Dec 2010, 14:38

sursa: ...mail

Eugene Ionesco: Testament
Aug 31 2007 Published by mihai under d'ale crestinismului, existentiale

Nu, nu este vorba de vreun act notarial, prin care reputatul dramaturg
îşi împarte bunurile. Probabil că nici nu a existat aşa ceva. Este vorba
de un document deosebit, apărut în publicaţia pariziană “Le Figaro
Litteraire” a doua zi după moartea lui Eugene Ionesco, survenită în 1994.


TESTAMENT
Mesajele nu au nici un efect asupra mea. În acest moment mi-e totuşi atât
de rău încât îmi este greu să scriu. Nici ideile nu-mi vin când durerea
este atât de violentă. Este aproape ora 5, va veni noaptea, noaptea pe
care o detest dar care îmi aduce totuşi, câteodată, un somn atât de
plăcut. Mi se joacă piesele cam peste tot în lume şi cred că aceia care
se duc să le vadă râd sau plâng, fără a simţi dureri prea violente. Ştiu
că se va sfârşi curând, dar, cum am spus-o de curând, fiecare zi este un
câştig.
Mi-e greu să continui, din pricina acestui vid existenţial
Câteodată vin să mă vadă prietenii, câţiva prieteni devotaţi. Îmi face
mare plăcere să-i văd, dar după o oră obosesc. Oare ce altceva făceam,
mai bine, înainte? Cred că mi-am pierdut timpul şi că am alergat în van.
Îmi simt mintea goală şi mi-e greu să continui, nu din cauza durerilor ci
a acestui vid existenţial de care e plină lumea, dacă pot spune că lumea
este plină de vid. Ca de obicei, mă gândesc că poate voi muri în această
seară sau, să nădăjduim, mâine ori poimâine. Sau, chiar, cine ştie cât
timp mai târziu. Când nu mă gândesc la tot ce poate fi mai rău, mă
plictisesc. Câteodată mă gândesc că mă gândesc, mă gândesc că mă rog.
Cine ştie, poate că va fi totuşi ceva, va fi ceva. Poate că după va fi
bucuria. Care este forma lui Dumnezeu? Cred că forma lui Dumnezeu este
ovală…
Am fost ajutat de mulţi oameni cărora le datorez recunoştinţă
Am fost ajutat în carieră – carieră, cum se spune – de un mare număr de
oameni cărora le datorez recunoştinţă.
A fost, mai întâi mama, care m-a crescut, care era de-o incredibilă
tandreţe şi plină de umor în ciuda faptului că unul dintre copii îi
murise la o vârstă fragedă şi că fusese abandonată – după cum am povestit
adesea – de soţul ei ce a lăsat-o singură în marele Paris. Dar pe
parcursul vieţii, mai ales soţia mea, Rodica, şi fiica mea, Marie-France,
au constituit pentru mine cel mai mare ajutor. Fără ele, este limpede că
n-aş fi făcut nimic, n-aş fi scris nimic. Le datorez şi le dedic întreaga
mea operă. Apoi, mai târziu, au fost toţi profesorii mei de la liceul din
Bucureşti.
Datorez mult şi unui escroc, Kerz, care s-a declarat falit în ziua
ultimei reprezentaţii cu Rinocerii la New York, ceea ce lui I-a adus, în
1940, suma de 10.000 de dolari, dar şi mie mi-a adus renumele în Statele
Unite. El m-a ajutat fără să vrea. Au fost, apoi cronicile literare
engleze şi franceze. În plus aceste cronici au ridicat împotrivă pe
criticii de stânga care crezuseră la început că eu însumi sunt de stânga
aşa după cum ceilalţi mă credeau de dreapta. Apoi, încă o dată soţia mea,
mereu soţia mea, care m-a obligat să-mi trec examenul de licenţă. Şi mi-a
făcut bine, dorind să mă distrugă, cea de-a doua soţie a tatălui meu,
Lola, care m-a dat afară din casă, provocându-mă în acest fel să mă
descurc şi să reuşesc. Mi-au făcut bine profesorii de la Liceul Sf. Sava
care m-au gonit din liceu, ceea ce m-a determinat să-mi iau bacalaureatul
într-un liceu de provincie, ocrotit de sora soţiei mele, Angela, care
ţinea o pensiune pentru liceeni (liceeni care, după câte ştiu eu, n-au
reuşit în viaţă). Vagabondând de la unul la altul, de la unii la alţii,
eu, cel fără adăpost, am acum unul din frumoasele apartamente din
Montparnasse. Am mai fost, în sfârşit, ajutat câteodată de rude mai mult
sau mai puţin îndepărtate, de către mătuşa mea Sabina şi mătuşa mea
Angela, de către profesori care îşi imaginau că am geniu. Am fost ajutat,
mai recent, în timpul războiului din 1940 de Anca, mama soţiei mele, care
în ciuda durerii proprii, cu inima sfărâmată, i-a lăsat pe ginerele şi
fiica ei să plece în Franţa. A murit, sperând să se reîntâlnească cu noi
la Paris, unde nu a putut ajunge. A murit cu această nădejde.
Poate Dumnezeu este acela care m-a ajutat toată viaţa şi eu nu mi-am dat
seama
Am fost ajutat de Dumnezeu atunci când, refugiat la Paris pentru că nu
voiam să mă alătur comuniştilor de la Bucureşti, am plecat într-o zi la
piaţă fără un ban în buzunar şi am găsit pe jos 3000 de franci (din
1940!). Atâtea întâmplări mi-au venit în ajutor! Poate Dumnezeu este
acela care m-a ajutat toată viaţa, care mi-a sprijinit toate eforturile
şi eu nu mi-am dat seama. Am fost ajutat, apoi, de proprietarul meu din
strada Claude Terrasse, dl.Colombel, Dumnezeu să-l binecuvânteze, care nu
a cutezat să arunce în stradă un biet refugiat care nu-şi plătea chiria
dar era poate trimis de Domnul.
În ciuda eforturilor mele, în ciuda preoţilor, n-am reuşit niciodată să
mă las în voie, în braţele Domnului
Şi astfel, din mână în mână, am ajuns să obţin un soi de enormă
celebritate şi să ajung împreună cu soţia mea la vârsta de 80 de ani,
chiar 81 şi jumătate, cu frica morţii, cu nelinişte, fără a-mi da seama
că Dumnezeu îmi dăruise atâtea binefaceri. El n-a abolit, pentru mine,
moartea, ceea ce mi se pare inadmisibil. În ciuda eforturilor mele, în
ciuda preoţilor, n-am reuşit niciodată să mă las în voie, în braţele
Domnului. N-am reuşit să cred destul. Eu sunt, din păcate, ca omul acela
despre care se spune că făcea în fiecare dimineaţă această rugăciune:
“Doamne, fă-mă să cred în Tine”. Ca toată lumea, nici eu nu ştiu dacă, de
cealaltă parte, există ceva sau nu este nimic. Sunt tentat să cred, ca şi
Papa Ioan Paul al II-lea, că se desfăşoară o luptă cosmică enormă între
forţele tenebrelor şi cele ale binelui. Spre victoria finală a forţelor
binelui, cu siguranţă, dar cum se va produce aceasta? Suntem oare fărâme
dintr-un tot, sau suntem fiinţe care vor renaşte? Lucrul care mă
întristează poate cel mai mult este despărţirea de soţia şi fiica mea. Şi
de mine însumi! Sper în continuitatea identităţii cu mine însumi,
temporală şi supratemporală, traversând timpul şi în afara timpului.
Cu toate acestea, este greu să-ţi imaginezi o lume fără Dumnezeu
Nu apărem pe pământ pentru a trăi. Apărem pentru a pieri şi a muri.
Trăieşti copil, creşti şi foarte repede începi să îmbătrâneşti. Cu toate
acestea, este greu să-ţi imaginezi o lume fără Dumnezeu. Este totuşi mai
simplu să ţi-o imaginezi cu Dumnezeu.
S-ar putea spune că medicina modernă şi gerontologia doresc, prin toate
mijloacele, să reconstruiască omul în plenitudinea sa, aşa cum
divinitatea n-a putut s-o facă: în pofida bătrâneţii, a stricăciunii, a
slăbiciunii, etc. Să-i restituie omului integritatea, în imortalitate,
aşa cum divinitatea n-a ştiut sau n-a vrut s-o facă. Cum n-a făcut-o
divinitatea.
În acelaşi timp, în ciuda a orice, cred în Dumnezeu
Înainte, sculându-mă în fiecare dimineaţă spuneam: slavă lui Dumnezeu
care mi-a mai dăruit încă o zi. Acum spun: încă o zi pe care mi-a
retras-o. Ce-a făcut Dumnezeu din toţi copiii şi vitele pe care I le-a
luat lui Iov?
În acelaşi timp, în ciuda a orice, cred în Dumnezeu, pentru că eu cred în
rău. Dacă răul există, atunci există şi Dumnezeu.
Seat Leon 1M 1.9 TDI

“Oh, people can come up with statistics to prove anything, Kent. 14% of people know that.” Homer Simpson

Cine este conectat

Utilizatori ce ce navighează pe acest forum: Niciun utilizator înregistrat și 0 vizitatori